Ascultîndu-l, mi-am dat seama că nu-mi dorea decît binele. Cu toată urîţenia lui, îmi plăcuse. Şi, totuşi, a-i mărturisi intenţiile mele ar fi fost mai mult decît imprudent, deşi nu mă îndoiam că mi-ar fi putut veni în ajutor cu vreo idee ingenioasă. Chestia cu greenhorn-ul nu i-o luam în nume de rău: Sam Hawkens mă obişnuise într-atît cu porecla, încît nu mă mai simţii ofensat şi nici nu găsii de cuviinţă să-l informez că fusesem şi eu cîndva în Vestul sălbatic.

Şedeam la masă îngîndurat, cu capul sprijinit în palmă şi privind ţintă înaintea mea. Cînd, deodată, uşa se deschise şi în cadrul ei apăru însuşi... Gibson!

Se opri în prag, plimbîndu-şi ochii peste cei prezenţi. Cînd să-i îndrepte spre mine, mă răsucii cu spatele la uşă. În local nu era nici un alt scaun liber afară de cel pe care şezuse adineauri Old Death.

Aşadar, Gibson avea să vină la masa mea. Mă şi bucuram în sinea mea de groaza ce-o să-l apuce cînd se va trezi faţă în faţă cu mine. "

Dar nu veni. Auzii uşa scîrţîind din ţîţîni şi mă întorsei. Probabil că, recunoscîndu-mă, a şters-o imediat. Îl zării tocmai cînd ieşea în mare grabă. Smulsei pălăria din cuier, aruncai berarului o monedă şi ţîşnii afară ca din puşcă. Iată-l acolo, în dreapta, căutînd să dispară" îndărătul unui grup masiv de trecători! Întoarce capul, mă vede şi îşi lungeşte paşii. Îl urmez în acelaşi ritm. Depăşesc grupul acela de oameni şi observ cum individul coteşte într-o stradă laterală. Ajung şi eu la colţ, în timp ce el, tocmai la capătul opus al străzii, dă să intre în altă stradă. Şi, culmea culmilor — se mai şi opreşte locului, mă scrutează de departe, îşi scoate pălăria şi o flutură în bătaie de joc. Natural că gestul mă scoate din sărite şi, fără a ţine cont de mirarea trecătorilor, o iau pur şi simplu la trap. Pe stradă, nici urmă de poliţist. Să apelez la sprijinul cetăţenilor? Inutil. Nu mi-ar sări nimeni în ajutor.

În sfîrşit, mă pomenesc într-o mică piaţă. De ambele părţi, înghesuite, se înşiră case mici, bătrîne; în faţă, vile cu grădini multicolore.

Piaţa e destul de animată, dar nici pomeneală de Gibson. A dispărut.

Un negru stă sprijinit de uşa unei frizerii. Pare că stă de multă vreme acolo; imposibil să nu-l fi văzut pe fugar. Mă apropii, îmi scot politicos pălăria şi-l întreb dacă n-a observat cumva un gentleman care a trecut grăbit prin piaţă. Omul îşi dezveleşte dinţii lungi, galbeni şi răspunde:

— Yes, sir! Văzut. Fugit repede, foarte. Intrat acolo.

Şi îmi arătă una din vile. Îi mulţumesc şi o iau spre poarta din faţa grădinii. E încuiată. Sun vreo cinci minute în şir pînă ce un bărbat, negru şi el, vine să-mi deschidă. Îi cer permisiunea să intru, dar îmi trînteşte poarta în nas:

— Întîi întrebam massa. Dacă massa nu dai voie, nu deschide.

Pleacă şi eu stau şi aştept ca pe jar cel puţin alte zece minute. În sfîrşit, se întoarce.

— Eu nu deschide, zice. Massa nu dai voie. Nimeni azi nu intră.

Poarta tot timp încuiată. Plecaţi repede. Dacă gard săriţi, massa ai drept trage cu pistol.

Eu stau ca viţelul la poartă nouă. Ce să fac? Să intru cu forţa, nu se poate; în acest caz, proprietarul nu ar ezita să tragă în mine; cînd e vorba de căminul său, americanul nu ştie de glumă. Nu-mi rămîne altceva de făcut decît să merg la poliţie.

Necăjit peste măsură, dau să traversez piaţa, cînd, iată, văd un băieţaş ce aleargă spre mine, cu un bileţel în mînă.

— Sir, sir! Mă strigă. Staţi niţel! Îmi datoraţi zece cenţi pentru bileţelul ăsta.

— De la cine?

— De la un gentleman care a ieşit din casa aceea, răspunde băiatul, arătîndu-mi cu totul altă clădire. V-a scris ceva pe bilet şi m-a rugat să vi-l dau. Zece cenţi, sir!

Îi întind banii şi iau răvaşul. Puştiul o ia repede din loc. Pe afurisita de foaie scria:

"Preastimabile master! Aţi venit cumva după mine la New Orleans? Aşa-mi închipui, doar mă urmăriţi. Ştiam eu că sînteţi un gogoman, totuşi nu vă credeam atît de prost încît să nădăjduiţi că veţi pune mîna pe mine. De-aţi avea măcar un dram de minte, nu v-aţi angaja într-o astfel de aventură. Plecaţi frumuşel înapoi, la New York şi transmiteţi din parte-mi complimente lui master Ohlert! Am luat toate măsurile ca să nu mă uite cît va trăi. Sper, de asemenea, să vă amintiţi cînd şi cînd de această întîlnire, care, de bună seamă, nu a decurs prea glorios pentru persoana dumneavoastră. Gibson".

Vă imaginaţi ce plăcere mi-a făcut amabila epistolă. Împăturii bileţelul, îl băgai în buzunar şi-mi văzui de drum. Nu era exclus ca escrocul să mă pîndească dindărătul vreunui geam. De ce să-i ofer satisfacţia de a mă vedea fîstîcit!

Totuşi, nu pierdeam din ochi piaţa. Individul, nicăieri. Plecase şi negrul din faţa frizeriei; nici pe băieţaş nu-l mai zăream ca să-l întreb de Gibson. Desigur că primise indicaţii să dispară.

Pe cînd sunam la poartă şi aşteptam în faţa vilei, Gibson avusese tot timpul să-mi scrie acele rînduri. Negrul mă trăsese pe sfoară, Gibson îşi bătuse joc de mine, iar puştiul afişase un zîmbet, ca şi cînd ar fi ştiut de festa ce mi s-a jucat.

Eram într-o dispoziţie cum nu se poate mai proastă; eşuasem în chip lamentabil. Mai mare ruşinea! Nici măcar poliţiei nu trebuia să-i suflu vreo vorbă despre această întîlnire cu Gibson. Mă depărtai deci tăcut şi amărît.

Părăsind piaţa, mă apucai să cercetez toate străzile laterale, fără să întrevăd, de fapt, nici o şansă de succes; era doar la mintea cocoşului că Gibson avusese grijă să părăsească acel cartier primejdios; era chiar de bănuit că se va folosi de prima ocazie pentru a pleca din New Orleans.

Mă fulgeră acest gînd, cu toate că nu posedam — vorba escrocului — decît un "dram de minte". Am coborît repede în port, unde aşteptau vasele ce urmau să plece în ziua respectivă. Am cerut şi ajutorul a doi poliţişti, dar fără nici un folos. Cutreierai toate restaurantele şi tavernele, pînă tîrziu