Dormeam şi visam că mă aflu într-un ospiciu. Sute de nebuni ce se credeau poeţi îmi întindeau fiecare nişte manuscrise uriaşe ca să le citesc. Fireşte că erau numai tragedii şi toate aveau ca erou principal cîte un poet dement. Trebuia să le citesc pe nerăsuflate, din scoarţă în scoarţă, căci Gibson veghea lîngă mine, gata să tragă cu pistolul dacă m-aş fi oprit din lectură. Citii aşa întruna, pînă mă trecură năduşelile. La un moment dat făcui totuşi o pauză ca să-mi scot batista din buzunar şi să-mi şterg fruntea îmbrobonată de sudoare. Atunci Gibson, nici una nici două, trase.

Detunătura mă trezi aievea din somn, căci nu fusese doar o părere.

Zvîrcolindu-mă în pat şi repezindu-mă să smulg pistolul din mîna lui Gibson, lovisem lampa de pe noptieră şi o spărsesem. Dimineaţa, paguba — adică opt dolari — mi-a fost pusă la socoteală.

După ce mă deşteptai leoarcă de sudoare, îmi băui ceaiul şi ieşii în oraş. În sfîrşit, o baie în minunatul lac Pontchartrain mă învioră de-a binelea şi mă pusei din nou pe căutat. Deşi fără vreo nădejde de a da aici de urma individului, intrai în berăria unde îl întîlnisem pe Old Death. Localul era mai puţin populat ca în ajun. Atunci zadarnic ai fi căutat vreun jurnal liber pe care să-ţi arunci ochii; acum, pe toate mesele găseai diferite ziare. Mi-am ales pe cel mai interesant din cîte apăreau pe atunci la New Orleans, anume Deutsche Zeitung, care mai apare şi astăzi, deşi, după moda americană şi-a schimbat de atunci în cîteva rînduri editorul şi redactorii.

Fără intenţia de a citi cu prea mult zel jurnalul, l-am despăturit şi primul text care-mi atrase atenţia era un poem. Cînd citesc o gazetă, las de obicei la urmă versurile, sau le trec cu vederea. Dar titlul acestui poem parcă aparţinea unui roman de groază: "Cea mai cumplită dintre nopţi". Eram gata să întorc pagina, cînd îmi săriră în ochi iniţialele din josul poeziei: "W.O.". Păi, aceasta s-ar putea să însemne William Ohlert! Numele îmi stăruise în gînd atîta vreme, încît făcui instantaneu legătura între cele două iniţiale şi tînărul pe care-l căutam.

Doar Ohlert-junior se credea poet. Să-şi fi folosit popasul la New Orleans pentru a oferi cititorilor aşa-zisele sale versuri? Poate că poezia îi fusese tipărită atît de prompt în schimbul unei sume de bani. Dacă nu greşeam, atunci materialul acesta putea să constituie pentru mine un preţios indiciu. Aşadar, citii:

CEA MAI CUMPLITĂ DINTRE NOPŢI

Cunoşti tu noaptea ce-n văzduh se lasă Pe vînt turbat şi-n răpăit de ploi, Cînd nu e stea pe bolta-ntunecoasă Şi nici un ochi nu vede prin puhoi? Oricît de neagră-i noaptea, zi se face; Deci culcă-te în tihnă, dormi în pace!

Cunoşti tu noaptea ce pe vieţi se lasă Cînd moartea-ţi dă culcuşul cel de veci, Nemărginirea cînd te cheamă-acasă Şi sîngele zvîcneşte-n spaime reci? Oricît de neagră-i noaptea, zi se face; Deci culcă-te în tihnă, dormi în pace! Cunoşti tu noaptea ce în gînd se lasă Şi nu-i poţi smulge vălu-ntunecat şi sufletu-i pierdut, ca strîns în plasă şi mii de diavoli creierii-ţi străbat? Atunci nu-ţi afli tihnă şi nici pace, Căci niciodată ziuă nu se face!

W.O.

Mărturisesc că lectura acestor versuri m-a emoţionat profund.

Oricît de îndoielnică ar fi fost valoarea lor literară, ele conţineau totuşi strigătul de groază al unui om oarecum înzestrat, care luptă neputincios împotriva forţelor sumbre ale nebuniei şi îşi presimte inevitabila prăbuşire. Mi-am stăpînit însă repede emoţia: trebuia să acţionez.

Eram convins că autorul poemului era William Ohlert. După ce am găsit în anuar adresa redacţiei, m-am grăbit s-o vizitez.

Redacţia şi administraţia se aflau în aceeaşi clădire. Cumpărai de la biroul de expediţie numărul respectiv al jurnalului şi îmi începui investigaţia. Presupunerea mea se confirmă întocmai. Un anume William Ohlert venise în ajun cu poezia şi rugase să-i fie tipărită cît mai curînd. La refuzul redactorului, oferise zece dolari pentru ca poezia să apară chiar în primul număr. Totodată, îşi exprimase dorinţa să i se trimită şpaltul. Se purtase cît se poate de corect, doar că avea ochii tulburi şi sublinia mereu că şi-ar fi scris poemul cu sîngele inimii — la urma urmei un mod de a vorbi al multor poeţi şi scriitori cu sau fără talent. Indicase unde să-i fie trimisă corectura: locuia — sau locuise — într-o pensiune de prim rang, foarte scumpă, situată în noul cartier al oraşului.

Căutai adresa respectivă, după ce în prealabil trecusem pe la hotel şi mă deghizasem — operaţie care, după părerea mea, îmi reuşi excelent. Avui grijă să iau cu mine doi poliţişti care să supravegheze casa cîtă vreme voi fi înăuntru.

Eram aproape convins că escrocul şi victima îmi vor cădea în mînă şi, bine dispus, sunai la uşa pe care o plăcuţă de alamă anunţa: "First class pension for Ladies and Gentlemen", pensiune de prim rang pentru doamne şi domni. Iată dar pensiunea căutată. Era proprietatea unei cucoane. Portarul deschise uşa, întrebîndu-mă ce doresc; cerui să fiu primit de stăpîna casei. Îi dădui şi o carte de vizită, fireşte, pe alt nume.

Slujitorul mă introduse în "vorbitor" şi aşteptai să apară gazda.

Femeia, cam de cincizeci de ani, era grasă şi elegant îmbrăcată.

Cu părul ei creţ şi cu unghiile uşor umbrite, părea să mai poarte în vine o rămăşiţă de sînge negru; făcea impresia unei persoane oneste şi mă primi extrem de amabil.

Mă recomandai ca redactor al pomenitului ziar german, îi arătai exemplarul cu poezia şi îmi exprimai dorinţa de a vorbi cu autorul.

Versurile — adăugai — se bucuraseră de un asemenea ecou, încît voiam să-i achit onorariul şi să-i propun continuarea colaborării.

Doamna mă ascultă cu politeţe, apoi spuse:

— Va să zică, dumnealui a publicat la dumneavoastră o poezie? Foarte interesant! Păcat că nu înţeleg germana, altminteri v-aş fi rugat să mi-o citiţi. E frumoasă?

— Admirabilă, după cum v-am mărturisit de la bun început. A făcut vîlvă.

— Extrem de interesant! De altfel, domnul Ohlert mi-a făcut impresia unui bărbat foarte cult şi a unui gentleman desăvîrşit. Din păcate, era cam tăcut şi nici