— Da? Din scurta mea discuţie cu el am înţeles că a ridicat în oraş nişte sume de bani; trebuie deci să fi ieşit şi altă dată.

— Doar dacă o fi plecat în lipsa mea de acasă; ori, poate că secretarul să-i fi rezolvat problema banilor.

— Are şi secretar? Despre asta nu mi-a vorbit. Înseamnă că e un om cu stare.

— Desigur! Plătea bine şi comanda cele mai scumpe mîncăruri, Consumaţia o achita master Clinton, secretarul.

— Clinton! Ah, dacă-l cheamă aşa, trebuie să-l fi cunoscut la club.

E din New York sau, în orice caz, vine de acolo... Admirabil om de! Lume! Ne-am întîlnit chiar ieri la prînz...

— Se poate. A ieşit, într-adevăr, ieri în oraş.

— Am petrecut atît de bine împreună, continuai eu, încît mi-a dăruit şi o fotografie de-a lui. Din păcate, nu i-am putut oferi una în schimb, dar i-am promis să ne revedem chiar azi. Poftiţi!

Îi arătai fotografia lui Gibson, pe care o purtam în buzunar.

— Da, chiar el e, secretarul, confirmă doamna după ce-şi aruncase ochii asupra fotografiei. Dar cu regret trebuie să vă informez că nu-l veţi întîlni prea curînd. Şi nici master Ohlert nu va putea să; ; satisfacă cererea redacţiei. Sînt plecaţi amîndoi.

Arn tresărit. Dar m-am recules repede:

— Îmi pare foarte rău. Plecarea trebuie să fi intervenit pe neaşteptate, nu-i aşa?

— Exact. E o poveste profund emoţionantă. Bineînţeles că master i Ohlert nu mi-a mărturisit nimic în această privinţă: oamenii se feresc să-şi răscolească propriile răni. Dar secretarul mi-a destăinuit povestea cu condiţia celei mai stricte discreţii. Trebuie să ştiţi că m-am bucurat întotdeauna de încrederea locatarilor mei.

— Nu mă îndoiesc. Manierele dumneavoastră elegante, comportarea delicată cu oamenii justifică pe deplin încrederea de care vă bucuraţi, trăncănii eu fără să clipesc.

— Ah, vă rog! Protestă ea măgulită de complimentele mele. Povestea aceea m-a mişcat pînă la lacrimi. Bietul om! Bine că a reuşit să fugă la timp!

— Să fugă? Asta sună de parc-ar fi urmărit!

— Aşa şi este.

— Ciudat lucru! Tocmai el, un poet atît de înzestrat, aş zice genial! În calitatea mea de redactor, oarecum de coleg al lui, sînt extrem de interesat să aflu despre ce-i vorba. Presa e o forţă deloc neglijabilă. Poate aş putea să-i vin în ajutor printr-un articol. Mare păcat că trebuie să păstraţi atîta discreţie!

Doamna se încinse la faţă. Îşi pregăti o batistă nu tocmai imaculată, ca s-o aibă la îndemînă pentru momentele cheie şi zise:

— În privinţa discreţiei, sir, nu e chiar atît de grav, avînd în vedere că domnii s-au pus în siguranţă. Presa, după cum se spune, e o mare putere şi aş fi fericită să-l ajut pe sărmanul poet.

— La rîndul meu, voi face tot ce-mi stă în putinţă; bineînţeles, dacă voi afla cele necesare.

Mărturisesc că-mi stăpîneam cu greu curiozitatea.

— Le veţi afla, inima îmi spune să nu vă ascund nimic. E vorba de o dragoste pe cît de fidelă, pe atît de tristă.

— Mi-am închipuit; nimic nu e mai greu, mai sfîşietor, decît o dragoste fără noroc.

Sublimasem aceasta, deşi pe atunci nu prea aveam idee ce înseamnă a iubi cu adevărat.

— Prin cuvintele dumneavoastră mi-aţi cucerit simpatia, sir! Aţi trecut oare prin asemenea zbucium?

— Încă nu, doamnă.

— Atunci, vă puteţi considera un om fericit. Eu am sorbit din paharul amărăciunilor, mai-mai să mă coste viaţa. Mama mea era mulatră. M-am logodit cu un creol, fiul unui plantator francez. Dar fericirea noastră a fost distrusă, pentru că tatăl logodnicului nu voia să admită în familia lui o fată de culoare. Vă închipuiţi, aşadar, cît de mult mă înduioşează soarta bietului poet care suferă din acelaşi motiv.

— Vreţi să spuneţi că e îndrăgostit de o fată de culoare?

— Da, de o mulatră. Tatăl lui i-a interzis această legătură şi, folosindu-se de tertipuri, a obţinut un document semnat de fată, prin care aceasta renunţă la unirea ei cu William Ohlert.

— Tată denaturat! Exclamai eu plin de revoltă, ceea ce îmi atrase din partea gazdei o privire caldă, binevoitoare.

Suferea, pare-se, aievea de pe urma basmului scornit de Gibson.

Pesemne că, limbută cum era, femeia îi istorisise propriul ei amor nefericit, iar dînsul îi îndrugase o poveste aidoma, ca să-i topească sufletul de milă şi să justifice, totodată, plecarea lor subită. Pentru mine, faptul că aflasem noul nume de împrumut — Clinton — al escrocului era deosebit de important.

— Într-adevăr, un tată denaturat! Aprobă doamna. Însă William nu s-a dezis de iubita lui şi s-au refugiat amîndoi în oraşul nostru. A dat-o aici în pensiune.

— Atunci nu văd de ce a părăsit New Orleans.

— Din pricina urmăritorului. Sosise în oraş.

— E vorba de tatăl său?

— N-a venit chiar el personal. A trimis un detectiv. Acest copoi ticălos, prevăzut cu un mandat, i-a hărţuit pretutindeni. (îmi venea să rîd de indignarea onorabilei doamne împotriva copoiului cu care, de fapt, se întreţinea atît de amical.) Vrea să-l prindă pe William şi să-l aducă înapoi la New York.

— Nu vi l-a descris, cumva, domnul Clinton pe individul acela infam? Mă interesai, curios să mai aflu amănunte în legătură cu persoana mea.

— Mi l-a zugrăvit la perfecţie, domnule, căci n-ar fi exclus ca nemernicul să descopere adresa lui William şi să mă trezesc faţă-n faţă cu el. Dar nici o grijă! Mi-am pregătit cuvînt cu cuvînt răspunsurile.

N-o să-i spun cu nici un chip încotro a plecat William. O să-l expediez exact în direcţia opusă.

Şi doamna îmi descrise, la rîndul ei, pe "nemernic". Îl ştia chiar pe nume — adică pe numele meu. Caracterizările păreau destul de obiective, corecte; în schimb, le rostea într-o manieră deloc măgulitoare pentru mine.

— Îl aştept să apară din clipă în clipă, şopti femeia. Cînd aţi sunat, eram aproape sigură că-i el. Din fericire, m-am înşelat. Nu sînteţi dumneavoastră duşmanul acestor îndrăgostiţi, neomul care să lovească în fericirea lor. Dimpotrivă, ghicesc din emoţia dumneavoastră că veţi scrie la gazetă un articol în apărarea tinerei perechi şi-l veţi demasca pe copoi, să-i piară pofta.

— Desigur, aş face-o