pachetul cu mâncare al tatei. Daruri simple, mărturie a afecţiunii care îi unea. De acum înainte, nu aveau să mai fie flori pe care mama să le aşeze pe masă. Şi nici bileţele adresate tatei, pe care să le adauge teancului păstrat în sertarul noptierei.

Poliţistul, care stătea în pragul uşii, a întors capul.

Medicul legist s-a mai şters o dată pe mâini folosindu-se de poalele halatului.

— Părinţii tăi?

Mamei îi lipsea un pantof, i se vedeau degetele vinete. Pieptul tatei era strivit, iar braţul stâng, aproape rupt. Incapabil să-şi ridice privirea spre chipurile lor, Ollie le-a mângâiat mâinile, reci şi ţepene. A început să plângă, apoi a dat din cap către legist. Rolele de metal au început să se rostogolească. Şi părinţii lui au dispărut în zidul cu sertare.

Capitolul 3 EPPING, ANGLIA – 11 SEPTEMBRIE 1940

Susan s-a trezit în mirosul de pământ reavăn. A deschis pleoapele, dar a văzut doar negru în faţa ochilor, de parcă orbise în somn. Un val de frică a străbătut-o din cap până-n picioare. Inima îi bătea nebuneşte. S-a ridicat brusc în capul oaselor.

— Te simţi bine? a întrebat-o Bertie în şoaptă.

Susan a găsit-o pe Ducesa cuibărită în pat, lângă piciorul său. I-a mângâiat aripile, simţindu-i sub degete moliciunea penelor.

— Da.

Bernie a aprins lanterna care arunca cercuri de lumină pe pereţii adăpostului, apoi s-a frecat la ochi.

— Sigur?

Susan şi-a ridicat privirile spre tavan, un mozaic de cărămizi sparte, pietre şi mortar. Şi-a încordat auzul. Nici urmă de explozii. Nici de sirene. Nici un scrâşnet de motoare. Numai ciripitul matinal al vrăbiilor în faţa uşii.

— S-au dus?

— Aşa cred, i-a răspuns Bernie, uitându-se la ceasul de buzunar. Să mai aşteptăm, totuşi.

Susan a mângâiat-o pe Ducesa. Porumbiţa a început să uguie. Inima lui Susan şi-a domolit bătăile, iar respiraţia i-a revenit la normal. După câteva minute, dinspre aeroportul North Weald s-a auzit sunetul puternic şi monoton al alarmei care anunţa sfârşitul alertei aeriene.

Susan a luat-o pe Ducesa în braţe, s-a dat jos din patul de campanie şi a deschis uşa adăpostului. A inspirat adânc – un amestec de aer proaspăt, rouă şi praf de puşcă. Ultimele stele se stingeau pe cer pentru a face loc soarelui la răsărit. Şi-a întors privirile în direcţia Londrei. Focurile luceau în depărtare. În zare se vedeau coloane de fum, ca şi cum bombardamentele despicaseră pământul, deschizând poarta spre iad. Susan a simţit deodată braţul bunicului pe după umăr. Şi-a lăsat capul în jos şi s-a rezemat de el.

Fuseseră patru nopţi la rând de bombardamente grele. Peste zi, pâcla de cenuşă se împrăştia, pe măsură ce brigăzile de pompieri se luptau fără odihnă cu focurile dezlănţuite. Noaptea însă aducea un alt val de atacuri aeriene şi distrugeri şi mai mari, silindu-i să se ascundă în adăpost ca nişte cârtiţe, doar pentru a ieşi la suprafaţă a doua zi dimineaţa, să vadă ce a mai rămas din Londra.

— N-au de gând să se mai oprească? a întrebat Susan, ştergându-şi lacrimile.

— Ba da, odată şi-odată, a încurajat-o Bertie, cu o uşoară ezitare în glas şi, cu o grimasă, s-a mutat de pe un picior pe altul.

— Ce-ţi fac picioarele?

— Cam nesigure, din păcate, a răspuns Bertie, frecându-şi genunchii.

— Ar trebui să mergi cu bastonul.

Bertie a clătinat din cap:

— Îl ţin ca să-l rup pe fundul lui Hitler.

Susan l-a strâns de mână.

— Vino înăuntru, să-ţi dau cu nişte alifie.

În sufragerie – un loc plăcut, cu şemineu din piatră şi bârne în tavan –, Susan l-a ajutat pe Bertie să se aşeze în fotoliu şi i-a suflecat pantalonii. L-a masat pe genunchi cu alifie, în timp ce Ducesa stătea cocoţată pe şemineu. După ce s-a şters pe mâini cu un prosop, s-a dus la radioul din colţul camerei şi i-a dat drumul. Se auzeau numai nişte pârâituri şi a răsucit butonul să prindă semnalul.

Au ascultat buletinul de ştiri, care se limita să descrie vag distrugerile suferite, fără să pomenească nimic de victime.

— De ce nu ne dau mai multe amănunte? s-a plâns Susan.

— Spionii. Nu trebuie să le dăm naziştilor informaţii despre prăpădul pe care l-au făcut.

Susan s-a cutremurat la gândul că în Londra sunt spioni. Voia cu disperare să afle mai multe, dar mai ales voia să ştie cum poate fi de ajutor. Răspunsul l-a primit o oră mai târziu, când prim-ministrul s-a adresat naţiunii.

În timp ce Susan îi masa din nou genunchii cu alifia al cărei miros de eucalipt umplea camera, ea şi cu Bertie au ascultat vocea încrezătoare şi fermă a lui Winston Churchill. Prim-ministrul vorbea despre obiectivul lui Hitler de a domina Marea Britanie din aer înainte de a declanşa invazia terestră. Dar cu toate că Churchill le vorbea despre atacurile barbare îndreptate împotriva civililor, discursul de la radio viza mult mai mult decât bombardamentele din Londra. Cuvintele lui, după cum credea Susan, urmăreau să aprindă o scânteie în inimile locuitorilor şi să le trezească voinţa de a lupta.

Susan a început să răsufle mai repede. A băgat de seamă că Bertie rămăsese cu gura deschisă şi ochii aţintiţi asupra radioului. Şi-a imaginat cum soldaţii germani debarcă pe ţărmurile britanice şi mărşăluiesc prin pădurea din Epping, incendiind totul şi măcelărind pe oricine le ieşea în cale.

După scurtul discurs al lui Churchill care chema bărbaţii şi femeile la posturile lor, Susan s-a ridicat în picioare şi a închis radioul. Se gândea la londonezii care se străduiau să regăsească o oarecare stare de normalitate. Cu toată încrederea pe care o aveau în cuvintele lui Churchill, profesorii urmau să se întoarcă în clase doar pentru a constata că foarte mulţi elevi fuseseră duşi la adăpost undeva în afara oraşului, oţelarii urmau să se întoarcă la topitoriile făcute una cu pământul, brutarii nu aveau să mai