bine pregătiţi şi cinstiţi, marea masă a membrilor administraţiei o alcătuiau carieriştii lipsiţi de scrupule. Una dintre particularităţile sistemului rus era că intrarea în serviciul public nu se făcea pe baza unei diplome sau a unui examen de aptitudini: candidatul trebuia doar să demonstreze că ştie să citească, să scrie şi să efectueze operaţii matematice elementare. Principalele însuşiri cerute pentru a fi angajat şi a promova erau de fapt loialitatea şi supunerea oarbă.

Poate că cea mai frapantă caracteristică a administraţiei ruse era sistemul de „ranguri” introdus de Petru cel Mare în 1722. Fiecare funcţionar avea un rang (cin), numărul total al acestora fiind de paisprezece. Proaspătul angajat începea de la cel mai de jos, al paisprezecelea, străduindu-se apoi să urce scara demnităţilor. Iniţial, obţinerea celui de-al optulea rang conferea nobleţe ereditară, însă în jurul anului 1900 funcţionarii trebuiau să atingă rangul al patrulea pentru a se bucura de o astfel de onoare. Intenţia lui Petru fusese ca orice creştere a responsabilităţii să fie însoţită de o creştere în rang. Însă urmaşii lui au denaturat sistemul. Ecaterina cea Mare, ajunsă pe tron în urma unei lovituri de stat care s-a sfârşit prin moartea soţului ei, ţarul Petru al III-lea, a încercat să-şi consolideze poziţia cumpărându-i pe nobili şi pe funcţionari. În timpul domniei ei, ridicarea în rang a ajuns să depindă nu de asumarea unor responsabilităţi mai mari, ci pur şi simplu de vechime: după ce servea o anumită perioadă de timp – de obicei trei sau patru ani – într-un anumit rang, funcţionarul era avansat în mod automat la rangul imediat superior. În plus, cum tradiţia cerea ca numai deţinătorii unui cin să poată avea funcţii administrative, serviciul public rus s-a transformat într-o castă închisă. Cu excepţia posturilor celor mai înalte, pentru care numirile erau făcute direct de ţar, nimeni nu putea obţine o poziţie în cadrul administraţiei dacă nu avea un cin. Această practică a avut două urmări: a izolat administraţia de restul societăţii şi a lipsit-o de calităţile şi aportul celor care nu erau birocraţi de carieră.

Principalele organe executive ale Rusiei, ministerele, nu se deosebeau în mod esenţial de instituţiile similare din Occident, deşi aveau anumite particularităţi. Până în 1906, de exemplu, nu existaseră nici cabinet, nici prim-ministru. Fiecare ministru răspundea direct în faţa ţarului, îndeplinind instrucţiunile acestuia fără să-şi consulte colegii. Această practică era motivată de temerea că discutarea deciziilor imperiale în cadrul cabinetului ar fi putut impieta asupra prerogativelor coroanei. De aici, o lipsă de coordonare politică şi, prin urmare, un mare grad de confuzie în administrarea ţării.

Administraţia provinciilor era afectată de penuria de personal. Deşi Rusia ţaristă avea reputaţia unei tiranii, iar tirania presupune de obicei o autoritate arbitrară, conducând cu mână de fier, marea majoritate a ruşilor veneau rar în contact cu statul. Numărul funcţionarilor, fie el raportat la teritoriu sau la populaţie, reprezenta doar o mică fracţiune din cel existent în ţări ca Franţa sau Germania. Faptul este explicat de constrângerile fiscale. Trezoreria nu dispunea de resursele necesare administrării corespunzătoare a unui stat atât de întins, bazându-se în schimb pe guvernatorii provinciali, învestiţi cu o autoritate arbitrară, şi pe autoadministrarea instituţionalizată la nivelul comunelor ţărăneşti.

Astfel, autoritatea ţarului, deşi nelimitată, avea o arie de cuprindere efectivă redusă. În toate problemele de natură practică, autoritatea guvernului imperial se oprea la nivelul celor optzeci şi nouă de capitale de provincie, în care îşi aveau reşedinţele guvernatorii şi subordonaţii lor; dincolo de ei, un imens vid administrativ. În subdiviziunile provinciale nu existau reprezentanţi permanenţi ai administraţiei; funcţionarii acesteia erau simpli vizitatori, aflaţi în trecere, cel mai adesea pentru a colecta dările neplătite la timp, după care dispăreau. Reprezentanţii ministerelor în capitalele provinciale erau responsabili direct faţă de instituţiile lor centrale şi nu cooperau unii cu alţii.

Cel mai important minister era cel de interne, însărcinat cu administrarea ţării şi asigurarea securităţii în interior. Ministerul de interne numea guvernatorii, a căror putere discreţionară îi făcea comparabili cu satrapii Orientului. Una dintre manifestările acestei puteri era dreptul de a cere Ministerului de interne instaurarea în provinciile lor a „garanţiilor sporite” sau „extraordinare”, un fel de lege marţială care îi autoriza să suspende drepturile civile şi activitatea instituţiilor private. Ministerul de interne supraveghea de asemeni supuşii de altă religie decât cea ortodoxă – inclusiv evreii –, ca şi ramurile disidente ale Bisericii Ortodoxe. În plus, era însărcinat cu aplicarea cenzurii şi administrarea închisorilor.

Baza principală a puterii acestui minister era însă controlul poliţiei politice. Departamentul Poliţiei, creat în 1880, în urma unui atentat terorist în care ţarul Alexandru al II-lea fusese la un pas de moarte, era unic în felul său. Rusia era singurul stat cu două poliţii diferite: una însărcinată cu menţinerea legalităţii şi ordinii în rândul populaţiei, cealaltă, cu protejarea statului faţă de populaţie. Departamentul Poliţiei se ocupa exclusiv cu menţinerea ordinii politice, având în acest sens dreptul să efectueze supravegheri deschise sau secrete, percheziţii şi arestări, încarcerări şi, prin ordonanţă administrativă – deci, fără proces –, să hotărască exilarea unor persoane pentru perioade de până la cinci ani. Prin reţeaua sa de agenţi, acest departament avea acces în toate domeniile societăţii ruseşti, iar secţiile sale externe se ocupau inclusiv de urmărirea membrilor emigraţiei. Astfel de măsuri erau considerate necesare pentru a se contracara valul fără precedent de terorism politic declanşat de radicalii extremişti, care au făcut mii de victime în rândul reprezentanţilor administraţiei în deceniul dinaintea primului război mondial. În multe privinţe, măsurile respective făceau din Rusia ultimilor ani ai ţarismului un prototip al statului poliţienesc modern.{3}

Birocraţia ţaristă oferea lumii exterioare imaginea unei unanimităţi fără fisuri, disputele din interiorul ei nefiind niciodată făcute publice. Caracterul secret al majorităţii activităţilor pe care le desfăşura întărea această impresie. În realitate, ea era divizată în două tabere aflate în conflict: una liberal-conservatoare, cealaltă reacţionară. Oficialii de orientare liberal-conservatoare, concentraţi în Ministerul justiţiei şi în cel de finanţe, deşi erau de acord că Rusia avea nevoie de o autoritate centrală puternică, considerau sistemul existent perimat. Ei doreau o Rusie guvernată de legi: e adevărat, legi emise de