puternică nu erau numai trandafirii, de rasă ariană, ci şi chinezi cu chip luminos, dar şi mexicani, şi mai ales din cei apoplectici de atîta suflat în trîmbiţele celeste, sau palizi, palizi ca moartea, palizi ca albeaţa postumă a marmurei.

Infirmierele luară poziţia de drepţi la intrarea directorului.

— Expuneţi cărţile! le zise el sec.

Fără o vorbă, infirmierele executară ordinul. Printre vazele cu trandafiri etalară conform regulamentului cărţile – un şirag de volume mari cît nişte registre, deschise în chip atrăgător la cîte o imagine viu colorată a unui animal sălbatic, a unui peşte ori a unei zburătoare.

— Aduceţi copiii!

Infirmierele ieşiră repede din sală şi se întoarseră peste cîteva minute, fiecare din ele împingînd un fel de servantă pe rotile, avînd pe toate cele patru rafturi înconjurate de plasă de sîrmă o mulţime de copii de opt luni, toţi absolut identici (în mod evident era un grup bokanovskian) şi toţi îmbrăcaţi în kaki (întrucît fuseseră condiţionaţi pentru casta Delta).

— Aşezaţi-i pe podea!

Infirmierele descărcară copiii de pe servante.

— Acum întoarceţi-i în aşa fel încît să vadă florile şi cărţile.

O dată întorşi, copiii tăcură numaidecît, apoi începură să se tîrască în patru labe spre pozele acelea viu colorate, spre formele strălucitoare şi ochioase de pe paginile albe. În timp ce se apropiau, soarele ieşi dintr-o eclipsă momentană, cît fusese ascuns de un nor. Trandafirii se înflăcărară ca şi cum ar fi fost cuprinşi brusc de o patimă interioară; paginile strălucitoare ale cărţilor părură să se îmbibe de o semnificaţie nouă şi profundă. Din rîndurile copilaşilor aflaţi în patru labe se auziră mici ţipete de emoţie, aproape ca guiţatul unor purceluşi, împreună cu gîlgîieli şi ciripeli fericite.

Directorul îşi frecă încîntat mîinile:

— Excelent! Parc-ar fi făcut repetiţii!

Cei mai rapizi dintre tîrîtori îşi atinseseră deja ţinta. Mînuţele lor se întindeau nesigure, atingeau, apucau trandafirii transfiguraţi şi le smulgeau petalele ori îndoiau paginile ilustrate ale cărţilor. Directorul aşteptă pînă cînd îi văzu pe toţi ocupaţi astfel şi fericiţi. Apoi spuse calm:

— Acum, atenţie! Şi, ridicînd mîna, dădu semnalul.

Infirmiera-şefă, rămasă în picioare la tabloul de comandă din celălalt capăt al încăperii, apăsă pe o manetă.

Se produse o explozie violentă. O sirenă începu să geamă şi să ţipe, scoţînd sunete din ce în ce mai acute. Soneriile de alarmă sunară înnebunitor.

Copilaşii tresăriră şi începură să urle. Feţele li se schimonosiră de groază.

— Şi acum, strigă tare de tot Directorul (căci zgomotul era asurzitor), acum vom proceda la imprimarea forţată a lecţiei cu ajutorul unui uşor şoc electric.

Făcu iar un semn cu mîna şi infirmiera-şefă apăsă pe altă pîrghie. Ţipetele copilaşilor îşi schimbară brusc tonul. Era ceva deznădăjduit, aproape demenţial în chelălăitul strident şi spasmodic pe care-l scoteau. Trupuşoarele lor se răsuceau şi apoi înţepeneau, mîinile şi picioarele li se agitau de parcă ar fi fost trase de nişte fire nevăzute.

— Putem electrifica toată această porţiune a pardoselii, urlă Directorul în chip de explicaţie. Dar deocamdată ajunge! spuse el, şi-i făcu semn infirmierei.

Exploziile încetară, soneriile se opriră din stridenţa lor, ţipătul sirenei scăzu pînă cînd fu redus la tăcere. Trupurile care înţepeniseră în poziţii contorsionate se destinseră, iar ceea ce se părea a fi gemetele şi scîncetele unor copii anormali reveni încetul cu încetul la strigătul obişnuit – de frică.

— Daţi-le din nou florile şi cărţile!

Infirmierele executară comanda; dar, la apropierea trandafirilor, pînă şi la vederea aceloraşi imagini viu colorate cu Miau-Miau, Cucurigu şi Behehe, copilaşii se traseră îngroziţi înapoi; deodată ţipetele lor se înteţiră.

— Fiţi atenţi! strigă triumfător Directorul. Observaţi!

Cărţile şi pe de altă parte zgomotele asuzitoare, florile şi pe de altă parte şocurile electrice – în mintea copiilor, aceste noţiuni erau acum cuplate în perechi neiertător compromise; după două sute de repetiţii ale aceleiaşi lecţii sau ale uneia similare, aceste noţiuni vor fi legate indisolubil. Ceea ce omul a legat, natura nu mai poate desface.

— Or să crească păstrînd ceea ce psihologii din lumea veche numeau o ură „instinctivă“ faţă de cărţi şi flori. Reflexele lor vor fi condiţionate irevocabil. Copiii de acum vor fi feriţi toată viaţa de cărţi şi botanică. Directorul se întoarse către infirmiere: — Luaţi-i de aici!

Continuînd să ţipe, copilaşii îmbrăcaţi în kaki fură încărcaţi pe servantele cu rotile şi împinşi afară, lăsînd în urma lor doar un miros de lapte acru şi o linişte binevenită.

Unul dintre studenţi ridică mîna şi spuse că, deşi vede perfect de ce nu li se putea permite oamenilor din casta inferioară să irosească timpul Comunităţii Mondiale cu cărţile, şi-şi dă seama că rămîne în permanenţă cu riscul ca ei să citească vreun lucru de natură să de-condiţioneze în mod nedorit unul din reflexe, totuşi… mă rog, în legătură cu florile nu era prea lămurit. De ce atîta osteneală pentru a determina la cei din casta Delta o antipatie absolută faţă de flori?

Cu multă răbdare, Directorul Centrului de Incubaţie şi Condiţionare le dădu alte lămuriri: copiii sînt făcuţi să ţipe numai cînd văd un trandafir, din înalte raţiuni de politică economică. Cu nu prea multă vreme în urmă (cam cu vreun secol), copiii din castele Gama, Delta şi chiar Epsilon fuseseră condiţionaţi să iubească florile – florile în special şi natura sălbatică în