În trecere, luă din dulapul de pe culoar un pachet ambalat într-o hârtie a magazinelor „Romarta”. Lăsă pachetul pe servantă, în sufragerie, şi se duse-n camera ei, după cutia de lucru. Dădu cu ochii de crizantemele care stăteau răsfirate-n mijlocul patului ca un evantai pufos, imens. Luă un vas din vestibul, se duse-n bucătărie, îl umplu cu apă, se-ntoarse-n cameră şi aşeză florile cu grijă, preocupată să le-mbine cât mai armonios culorile. („Dragele mele, iubitele mele, iertaţi-mă că v-am lăsat atâta vreme fără apă, dar a năvălit trecutul peste mine. Voi nu ştiţi asta… Ce-o fi cu Pavel? În viaţa mea n-am fost mai neliniştită…”.)

  În sufragerie, îl găsi pe Alexandru-n picioare, uitându-se prin fructiera aşezată-n mijlocul mesei, pe un petec rotund de ţesătură aurie – căci se uita prin ea şi nu la ea. Acest obiect, o imensă cupă suprapusă unei cupe mai mici, răsturnată, în chip de picior, îl fascinase totdeauna.

  Privită pe dinafară, fructiera părea o lume submarină încremenită, în care nimic nu era formă sau culoare precisă. Valuri verzui, violacee, gălbui, sângerii, se topeau unele-ntr-altele, pentru a se despărţi apoi într-o profuziune de franjuri, de aripi, de nervuri, de lamele ale unor plante sau ale unor animale fabuloase, ori forme ale materiei de dinaintea-mpărţirii pe regnuri. La bază, într-o cută a lumii aceleia haotice, se rătăcise o semnătură caligrafiată copilăreşte: Gallé.

  („Câtă artă într-o sticlă. Pe care-o faci ţăndări dintr-o mişcare neatentă”.) Gratuitatea acestei mari investiţii îl tulbura. Sânziana îi întrerupse meditaţia. Cu mâini atente, ca şi când ar fi umblat cu o bombă, ea luă vasul şi-l băgă în servantă, încuindu-l cu cheia.

  Sânziana le explicase fetelor ei că vasul acela era lucrul cel mai preţios din casa lor, că el costa o „avere”, iar ele n-aveau voie să-l atingă, drept care Maria şi Ana îl ocoleau aproape superstiţios. O colegă de laborator, cu care lucrase-ntr-o după-amiază la nişte coeficienţi, preţuise gallé-ul la 15.000 de lei „pe puţin”, ceea ce pe Sânziana n-o tulburase deloc; în schimb, cifra făcuse mare impresie asupra Mariei.

  — Auzi tu, „Falfabeta”? 15.000 de lei! Ştii tu ce-nseamnă asta?

  — Un număr de casă? o-ntrebase la rândul ei „Falfabeta”, duios neştiutoare-ntr-ale cifrelor.

  În ochii Sânzienei, lucrurile aveau valoare prin frumuseţe, deşi frumuseţea şi preţul se află de multe ori într-o interdependenţă justificată. Pe lângă frumuseţe, vasul avea o valoare afectivă deosebită pentru Sânziana. El era – împreună cu-o cruciuliţă de aur cu lănţişorul ei, pe care Sânziana le scotea de la gât numai la baie şi la mare, darul pe care i-l făcuse ei de botez „Naşa-mare”, coana Luxiţa Bantaş, bunica profesorului Daniel Şerban, „nenea Dal”, străbunica lui Tudor Şerban, naşă din neam în neam a familiei Sânzienei dinspre mamă.

  „Sânziana, tu şi cu Smaranda sunteţi finele mele cele mai dragi, şi am de unde-alege, că n-or face-un regiment finele mele, dar o companie tot fac”, zicea „Naşa-mare”, căreia toţi cei apropiaţi îi spuneau – de la treizeci şi cinci de ani, de când se făcuse soacră – Coana-mare. Coana-mare-şi scandalizase familia – mai precis pe fiică-sa, Luţa, pe gineri-său, Sică Şerban, şi pe nepoată-sa, Marie-Jeanne („scandalizabilii, mimozele senzitive ale neamului”, cum îi lua Coana-mare peste picior) – cu-asemenea risipă-n nişte vremuri atât de tulburi, ca anul '40. În timp ce fiică-sa, Luţa Şerban, scotocea toată casa până s-aleagă lucrul cel mai nefolositor, cel mai prăfuit sau cel mai urât ca să-l dea-n dar – în împrejurări asemănătoare, Coana-mare cumpăra sau alegea ca pentru sine: „Ori dai ori nu dai. Adică să-i dau altuia ce nu-mi place mie? Niciodată! Dac-o fi, Luţo, mamă, să sărăcim, să ştii că nu dintr-asta o să ni se tragă”, îşi liniştise ea fiica în legătură cu darul destinat fină-sii Sânziana. „Fără gallé tuşesc, ţărancele, că la neamul lor de la Cernaţi numai galeuri or fi avut!” îi răspunsese, ca argument suprem împotriva unei asemenea risipe, coana Luţa. „Tocmai că n-au avut – să aibă”, pusese Coana-mare punct discuţiei.

  Sânziana şterse masa de sufragerie cu o cârpă de finet, şi-ntinse pe ea un bucle de-o culoare greu de definit: bătea-n negru, în maro, în verde şi-n… vişiniu totodată.

  — Frumoasă ţesătură! zise Alexandru. Cât costă?

  — 250 metrul. Chinezească; cică e lână pură.

  — Ce vrei să faci din ea? continuă Alexandru s-o-ntrebe, uitându-se cum Sânziana scotea dintr-o cutie de lemn natur, cu o semilună-ntr-un colţ, un caiet, un metru şi-o cretă de croitorie.

  — Palton.

  — Şi de ce ţi-l faci singură? Nu ţi-e greu?

  — Greu, uşor, scutesc 1.000 de lei, adică exact ce-mi rămâne-n mână la o chenzină, de la Institut; dacă mai pun şi ce iau de la Policlinica mea cu plată – o treime din ce câştig într-o lună. Şi Policlinica azi e – mâine poate să nu mai fie.

  Alexandru se gândi la braitşvanţul şi la vizonul Danei: 90.000 de lei. („Un chilipir, fiindcă i le-am luat cucoanei pe-amândouă deodată”.)

  — Când ai învăţat să-ţi coşi? încercă Alexandru să pună capăt comparaţiilor care-i trezeau un sentiment de culpă şi de revoltă. („Ca-n romanele gen Dramele Parisului – una bună şi econoamă, alta a dracului, risipitoare etC. Etc.”, îşi echilibră el starea de spirit.)

  — Ştiu să cos de când eram mică şi le făceam rochii păpuşilor. Pân-acum doi ani, îmi lucra Mama, acum însă… E singura posibilitate de-a fi cât de cât în pas cu moda, cu mijloace modeste. Mi-aduc aminte cum zicea Coana-mare…

  — Cine?

  — Naşa-mare, bunica lui nenea Daniel.

  — A, da!

  — Când s-a terminat cu boieria mi-am spus: „Madam Bantaş, dacă nu vrei să umbli ca pozele din cimitir, apucă-te şi-nvaţă croitorie”„. Aşa şi eu. Dac-am s-aştept să-mi cos la marile case o să m-apuce bătrâneţea.

  Sânziana măsura, trăgea semne cu creta, înfigea bolduri, lua seama atent materialului şi iar măsura.

  * „Poţi să-i