Aglaia se certa cu negustorul:

— Potriveşte-le oleacă! Le mai dai la ucenicii dumitale să le facă cum trebuie.

Apoi se răsti la cârciumar:

— Schilod mai eşti, parcă n-ai pus pe dumneata! Îndreaptă umerii, ce-ai dus crucea la înmormântarea lui tata?

El, ca pe jar. Negustorul nu mai prididea aducând alte costume. Nimeriră unul. Era cam strâmt, dar mergea. Când auzi preţul, i se strânse inima:

— Cum, atâţia bani?

Jupânul mototoli pantalonii.

— Stofă bună, domnule! Ce, crezi că magazinul meu are lucruri de două parale?

Tot femeia se tocmi:

— Mai laşi dumneata. Suntem oameni săraci.

— Cum o să mai las? Ce marfă! Ţi-e mai mare dragul să ai aşa ceva pe tine. Uite haine, poţi să dormi îmbrăcat şi să te duci pe urmă cu ele la nuntă!

Aglaia tot mai stăruise. Se răsteau unul la altul, se rugau, vecina se prefăcea că voieşte să plece, îl trăgea de mână pe Stere până la uşă, negustorul alerga după ei, târând hainele şi arătându-i-le, le răsuci pe toate părţile, lăudându-le croiala şi calitatea. Vorbea tot mai tare, se înduplecă în cele din urmă să mai lase ceva, muierea se întoarse din prag şi se împăcară.

— Le iau, cine ştie când îmi mai fac! spuse şi bărbatul în cele din urmă.

Numără banii de două ori. Ieşiră afară. El era bucuros.

— Să luăm şi o cămaşă…

— Luăm, că trebuie!

Intrară în altă prăvălie plină de ţărani veniţi după târguieli, precupeţi graşi şi gălăgioşi, duhnind a rachiu, amestecătură de femei şi orăşeni, înghesuindu-se să plătească.

Stămbarul măsura cu un metru de lemn, răsturna baloturile aspre, le răsucea meşter şi băga vârful foarfecelor mari în apa lor. Trecea de la el la fiecare un deget şi le ura să poarte marfa sănătoşi. Îi mergea repede gura:

— Cu ce să vă mai servim? Marchizet, madipolon, stambă, americă, poplin?

— O cămaşă de gata, ceru Stere, dar mai bună…

Negustorul le zvârli una peste alta, o duzină: albastre, albe, verzi, tutunii, în dungi, pestriţe, scorţoase, moi ca mătasea, mai largi la guler, străvezii, cu manşetele făcute din două bucăţi, cum îţi poftea inima. Aşa cămăşi purta numai jupânul lui. Erau ca firul de păianjen, calde la pipăit, unduioase şi miroseau plăcut. Le-ar fi luat pe toate. Le cântări în mână şi începu să se tocmească. Două a cumpărat.

Mai târgui o flendură de palton, o cravată şi o pereche de ghete. Nu găsi măsura la început. Avea labele noduroase şi late. Cizmarul a scotocit tot magazinul până să-i brodească o pereche. Îl cam ţineau, dar la umblătură, spunea, se mai lasă!

Au plecat apoi spre Cuţarida, încărcaţi de pachete, prin noroiul drumului. Seara, Stere şi-a numărat restul. Cheltuise bani mulţi şi socoti cât timp îi trebuia că să-i pună la loc.

— O să-i scot eu, se mângâiase singur, nu mă fac pe mine nişte amărâţi de creiţari, eu îi fac pe ei…

•

A doua zi, s-a îmbrăcat şi s-a învârtit prin prăvălie până a sosit Aglaia, gătită cu o broboadă, groasă şi lungă, numai ciucuri. Muierea trimisese vorbă înainte la gospodar, printr-o chivuţă, că vine cu omul. Stere a încuiat uşile, l-a rugat pe Grigore, picat atunci şi el în pragul prăvăliei, să se mai uite să nu intre cineva înăuntru şi-au plecat.

Roşioară îi aştepta cu vinul pe masă.

— Bine v-am găsit, socri mari! spuse femeia veselă.

— Bine aţi venit, le ură meşterul.

Era îmbrăcat de sărbătoare, cu haină groasă şi pantaloni în dungi. La gât purta o cravată lată, cu nodul gros, încheiată sub gulerul scrobit. Pe pântec i se vedeau lampasurile ceasului şi lanţul cu verigi cizelate pe margini. Nevastă-sa, o femeie mărunţică şi negricioasă, cu obrazul supt, se fâstâcise în nişte foi lungi, abia călcate, neştiind ce să spună mai întâi. Fata nu se vedea, dar din odaia alăturată se simţea o răsuflare iute, de om care pândeşte.

Tot Aglaia i-a descurcat:

— Dumnealui este! l-a arătat pe cârciumar.

Bărbaţii şi-au strâns mâinile, privindu-se. Nevestii i-a pupat Stere mâna mică şi rece. Meşterul l-a măsurat dintr-o ochire. Negustorul era clădit bine, aprig după privire şi sănătos. L-a poftit pe scaun şi pe el, şi pe Aglaia.

— Şedeţi!

Cârciumarul luă seama odăilor. Privise la venire curtea şi lucrurile. Avere frumoasă! Locul întins! De la poartă până la uşă, gospodarul pavase drumul cu cărămizi. Avea şi un pâlc de pomi, rămuroşi şi tineri. Orătăniile cârâiau lângă prag: o mulţime de găini roşcate, gâşte cu ciocurile late, raţe leşeşti, încenuşate şi călcând într-o parte, cu gâturile pline, grase şi oloage, curcani negri-albăstrii, cu pene bătând în roşu, porumbi pe acoperiş, iar lângă poartă gâfâia un porc creţ. Casa, albă, spoită cu var şi împodobită cu preşuri, totul lună, să nu te-atingi!

La început fură stingheriţi şi unii, şi alţii. Aglaia vorbea pentru toţi: c-o fi, c-o păţi, că boul bălţii. Se vedea bine că mai cununase oameni.

— Da fata pe unde e? se miră ea prefăcută.

— Dincolo, e cam sperioasă, nedusă-n lume, s-a ruşinat, zise dogarul, şi strigă la ea: Lino, ia vin, tată…

De alături se auzi o mişcare abia simţită, dar nu se ivi nimeni. Stere privea peste prag, doar o zări-o.

— Tu n-auzi? se înciudă şi maică-sa, ridicându-se.

O aduse de mână. Un fulg de fetişcană, năltuţă, subţire, cu obrazul limpede şi priviri deschise. Îi juca sângele sub bluza albastră de aţică, unde se ghicea pieptul tânăr, neîmplinit. Nici nu se uita la ei. Cu ochii tot în jos, că pricepuse.

Stere se ridică.

— Dă mâna lu domnu Stere, o îndemnă meşterul, dumnealui nu mănâncă oameni…

Ea începu să plângă cât era de mare.

— Hai, fată, ce Dumnezeu, dă-i mâna! o îmboldi şi maică-sa.

— Nu-ţi fie frică, îi făcu inimă bună cârciumarul.

Veni lângă ea şi-i apucă braţul alb şi cald. Tot nu isprăvise cu bocitul. Stere n-o scăpa din priviri. Trupul ei se cutremura, şi pe spatele plin îi jucau cozile negre, împletite ca nişte funii. Era prăpădită de plâns.

Aglaia râdea. Mai văzuse multe fete plângând. Se speriau la început, dar pe urmă, mamă, mamă, ce le mai plăcea!

Bărbaţii mai vorbiră de una, de alta, muierile se strânseră şi ele alături. Dogarul îl întrebă pe Stere unde are prăvălia, îl cercetă dacă a făcut armata, cât câştigă, îi spuse şi despre el că e om cu avere, îi