vorbi despre fiica sa, pe care o crescuse cu grijă, despre neamurile lui, oameni cu influenţă, unu şi unu, meşteri toţi ca şi el. După ocolişuri, ajunseră şi unde trebuia. Roşioară nu voia să se dea tot la început. Îi spuse să mai treacă pe la ei, să se mai vadă cu fata şi, dacă Linei i-o plăcea, el i-o dă cu dragă inimă, că doar de măritat este, însă, până atunci, să-l lase să cerceteze, să afle cu cine stă de vorbă. Acu să nu se uite că fata lui e atât de speriată, aşa sunt femeile la măritat, ce, parcă a lui nu fugise când îl văzuse, dar cu timpul se obişnuise…

Meşterul vorbea frumos, cu bunăvoinţă. Îi plăcuse chipul cârciumarului şi credea că, în cele din urmă, se vor înţelege. Nu prea se împăca cu gândul că Stere avea prăvălie la groapa Cuţaridei, el ar fi vrut ca fata să rămână pe lângă ei acasă.

Nevasta lui Roşioară le aduse între timp câte o dulceaţă. Aglaia se aşeză mai lângă Lina, o descusu cu vorbe mieroase şi la plecare aruncă soacrei:

— Ei, când jucăm la nuntă?

Muierea dădu din umeri, se uită la dogar şi la fată şi nu spuse nimic.

•

Pe urmă venise primăvara. Drumurile erau, toate, o iarbă. Peste mahalale se aşternuse un cer leneş, albastru. Meşterul şi-a făcut drum spre cârciuma lui Stere, a privit dugheana de scânduri, s-a mai sfătuit cu nevasta; tânărul venea duminica în casa lor, aducea fetei pachete cu bomboane, părea cam neînvăţat, sta lângă Lina, povestea de-ale lui, se uita mai în pământ, dar nu i se apropia de suflet. Bătrânii îşi găseau de treabă pe afară, ei singuri în toată casa. Negustorul ofta lung, îşi apuca genunchii între palme şi aştepta să mai spună şi fata ceva. Linei nu-i plăcea. Privea pe sub gene la bărbatul înalt şi gros. Mai mult o speriau mâinile sale mari, muncite, boante şi noduroase pe care şi le trosnea. O apuca plânsul pe neaşteptate pentru că o ţinea o rană veche. Tată-său ştia. Se uita după unul Nicolae, băieţandru de vârsta ei, crescuţi împreună, n-avea ce le face. Se întâlneau seara la capul mahalalei, îşi dădeau mâna şi roşeau. Linei îi tremura inima de dorul lui, că o închiseseră în curte de când cu străinul. Îl auzea numai trecând pe la gard, fluierând până târziu, când se stingeau lămpile. O apuca un pojar, să fugă, să sară gardul şi să-i cadă în braţe. Dogarul, tot cu ochii pe ea. Înjura şi ieşea în curte, asmuţind câinii. Nicolae da târcoale. L-a mai zărit de câteva ori. Ba o dată, când a fost plecat taică-său, mă-sa s-a făcut că nu bagă de seamă şi-a lăsat-o la poartă. Au vorbit puţin, că-i era frică să nu vină hapsânul din oraş. Lina i-a spus necazul. Nu se putea face nimic, trebuia să se supună. Băiatul ascultase cu capul în pământ. Pe obrazul oacheş se lăsase tristeţea. Ar fi vrut să plângă, dar i se făcuse ruşine. Îşi muşca buzele mici şi scormonea ţărâna cu piciorul. La despărţire i-a întins repede mâna şi-a fugit. Ajunsă acasă, a căzut pe pat, ostenită şi înfricoşată.

Când sosea Stere, îşi ştergea lacrimile şi se aşeza lângă el. Tot muţi îi găseau oamenii. Cârciumarul îşi schimba numai locul, pe alt scaun, şi tot în ochii ei se uita. Lina era altfel decât femeile pe care le cunoscuse. Cu acelea era uşor: puneai mâna, şi gata! Fata lui Roşioară însă îl făcea să nu ştie ce să mai spună. Abia schimbau o vorbă, două, şi tăcerea se aşternea între ei, apăsătoare. „Uite cum se prosteşte omul, îşi spunea, cum îţi ia Dumnezeu glasul când îţi place o muiere!” Se plângea când ajungea acasă Aglaiei, şi bătrâna nu-l mai slăbea:

— De ce ţi-o fi frică, domnu Stere, că eşti în toată firea, ai mai văzut şi dumneata la viaţa dumitale, ei, Doamne păzeşte!

— Nu mi-e frică, coană Aglăiţo, dar parcă mă strânge cineva de gât. Că-i tare frumoasă, zău dacă-i de nasul meu…

Timpul trecuse. Trebuia făcut la un fel. Cu dogarul se înţelesese în cele din urmă în privinţa zestrei. Socrul îi dădea o sumă rotundă, să poată să-şi ridice prăvălie de zid, şi casele cu act dotal. El numai să ştie să stăpânească şi să înmulţească ce căpătase. Nu fusese uşor, că meşterul chibzuise mult înainte de a se hotărî, ca orice om care văzuse destule în viaţa lui. Că şi să-ţi dai fata după oricine e lucru la îndemână, totul e să şi te gândeşti.

Roşioară îl cumpărase pe negustor cu vorbe subţiri, umblase cu el, cântărise ce stofă are. Băiatul era dezgheţat, băgăreţ, la tribunal învârtea grefierii pe degete, scosese la iuţeală actele, plătise în dreapta şi-n stânga, cunoştea. Cu un plan l-a cărat şi pe la prăvălia jupânului, unde muncise, să-l laude şi domnul Pandele, să vadă bătrânul ce probă de om o să aibă de ajutor la bătrâneţe. Şi cu ce mai pusese Aglaia o vorbă, cu ce mai auzise de la fostul stăpân, meşterul se hotărâse. Îi dădea fata.

După alergătură, a pus piciorul în prag şi-a chemat-o faţă. Întâi i-a spus cu duhul blândeţii:

— Îl iei, tată, pe domnul Stere de bărbat?

Lina a tăcut puţin şi pe urmă a răspuns:

— Eu nu mă mărit, aşa să ştiţi dumneavoastră!

Şi-a fugit în odaia alăturată.

Bătrânul a lăsat-o puţin şi pe urmă a chemat-o înapoi. A trebuit s-o aducă de mână. Şi-a aprins liniştit după aceea o ţigară. Stere stătea într-o parte, pe un scaun, mai mult supărat. Se gândea că tocmai acum, la sfârşit, se strică totul. Mama fetei se făcea că împunge cu acul într-o pânză şi trăgea cu urechea, privindu-i pe furiş. Îi tremurau mâinile şi-i venea să plângă de mila fii-si.

— De ce nu-l iei, tată? a întrebat meşterul cu răbdare.

Ea nu răspundea.

— Mă, copila tatii, eu îţi vreau ţie răul? Spune!

Se auzea numai torsul motanilor, alături.

— Crezi că e vreun părinte care doreşte să-şi nenorocească fata? Ai auzit tu de asta? Zi!

Lina nu răspundea. Pe obraji îi curgeau lacrimi.

— Haide, nu plânge, fii