cuminte! Domnu Stere o să fie ca un părinte, o să aibă grijă de tine, o să te ducă la casa ta, să fii şi tu negustoreasă, să te respecte lumea şi să spună: „Uite fata dogarului dacă a ascultat: e cineva!” Ce zici?

Fata iar s-a ridicat, dreaptă:

— Eu nu mă mărit, şi gata!

S-a făcut linişte. Stere îşi freca genunchiul cu pumnul lui mare. Femeia împungea mai repede cu acul. Meşterul s-a schimbat deodată:

— Biserica mă-ti de neisprăvită! Tu hotărăşti în casa mea, sau eu?

Şi vru s-o lovească. Stere îl opri:

— Las-o, nene!

— Ce s-o las? Ce-i după ea? Eu am făcut-o, eu o omor! Scurt!

Lina încremenise lângă un pervaz. Nu mai mişca. Hohotea înăbuşit, muşcându-şi pumnii. Maică-sa se întoarse către negustor:

— Nu te lua după vorbele ei. Nu ştie ce vrea. A vorbit cu un ţângău dup-acilea din mahala şi crede că orice zboară se mănâncă.

— Întreab-o pe-a mea, zise gazda, că nici ea nu voia să mă ia, dar socru-meu, Dumnezeu să-l ierte, era om, nu jucărie. Hei, dac-ai ţine seama de gura muierilor!

Şi hotărâră logodna, ei între ei, bărbaţii.

— După ce-o duci la biserică, facem un fel de fitanţă, la nuntă îţi număr ce ţi se cuvine, preţul casei până la unul, o iei – şi Dumnezeu să-ţi ajute!

Femeia dogarului deschisese, un geam, că se făcuse cald. Lina plângea cu sughiţuri în odaia alăturată, auzindu-i cum se tocmesc. Lăcrima şi mă-sa pe furiş, să n-o vadă meşterul.

•

Roşioară a găsit naşul, un brutar din Griviţa, om de petrecere, gata s-ajute; a tocmit lăutarii după spusele acestuia, patru, cu ţambal, armonică şi viori. Avusese de furcă cu fie-sa, a muştruluit-o, a dat în ea; Lina se lăsa greu: nu, că ea nu se mărită şi că-şi face seama. Tot cu grija în sân şedea meşterul, că mai fugiseră altele de la părinţi. Noaptea punea lanţul pe poartă şi pândea să nu-i facă zgâtia numele de ruşine. Lumea începuse să vorbească. Îl ştiau pe Nicolae, de-abia se făcuse de armată, trebuia să-l ia statul, să-l îmbrace şi pe urmă se mai putea sta de vorbă. Venise şi mama lui, rugându-se de gospodar să-i fie milă de zilele sale tinere, că o iubeşte şi că dacă Lina se duce după venetic, el face una mare. Socrul nu se lăsa. Vorbise cu cârciumarul, nu putea să-şi ia cuvântul înapoi. Când se culca, o auzea pe fată cum se chinuia în perne oftând. Dragostea e lucrul naibii, se gândea, dar de înduplecat, nu s-a înduplecat. A fost mai greu până la logodnă, că pe urmă inima fetei s-a mai muiat. O furaseră pregătirile nunţii, sărbătoarea din casă, încercatul rochiilor, număratul lucrurilor de zestre. Toată frica ei se risipea pe neştiute şi, când au întins masa, vrând-nevrând şi-a pus balţul şi-a mers la biserică.

Stere sosise la casa dogarului în haine noi. Până atunci îl zorise Aglaia să termine mai repede cu bărbieritul, dar chip de scapă de ţiganii care-i cântau cu arcuşul în timp ce frizerul îl potrivea din brici, să fie frumos! Le-a dat balaoacheşilor bacşiş, aceştia s-au suit pe capra trăsurii şi au pornit grămadă spre casa miresei.

Lina nu terminase cu spălatul şi dichisitul. În jur, numai fete, prietene de-ale ei, unele cârne, trecute, izbindu-se una de alta şi neştiind ce să-i aducă mai degrabă la îndemână: cununiţa de ceară albă, cu bobi cât cireaşa, sau beteala lungă şi foşnitoare. După ce mireasa s-a spălat pe chip şi pe mâini, a trecut fiecare şi şi-a udat faţa cu apă călduţă.

Când s-o încalţe, şi-au scris numele cu creionul pe talpa pantofilor albi şi moi, rugând-o pe Lina să nu uite ca la intrarea în biserică să-şi târască piciorul de prag.

De afară se auzeau lăutarii, toată curtea se umpluse de oameni, maică-sa o chema să-şi întâmpine ginerele, şi fata nu mai avu timp să se privească în oglindă. Cârciumarul i se păruse urât şi bătrân. Avea o faţă negricioasă, şi gâtul îi înţepenise în strânsoarea gulerului cămăşii. Stere îşi potrivea părul lins pe frunte şi şuşuia cu Aglaia:

— Mă ţine!

— Nu-i nimic. Îndreaptă-ţi haina, vezi că râde lumea de noi, spunea bătrâna în şoaptă.

S-adunaseră vecinii meşterului, muieri cu copii după ele târâş, gospodari curioşi şi golani din cartier, glumind cu nişte cârlane de fete.

Nuntaşii au plecat în trăsuri împodobite cu panglici albe, încreţite, petrecuţi de cântecele lăutarilor. În faţă şedeau mireasa cu naşul şi cu soacra, după ei veneau Roşioară, nevasta brutarului şi ginerele, apoi ceilalţi mai în urmă. Caii gătiţi tropăiau veseli. Biserica era tocmai în Griviţa. Au străbătut mahalalele vecine, ocolind străzile neumblate, şi când s-au dat jos, pe treptele de piatră, şi-au potrivit hainele şi-au intrat.

Lina, în rochia albă, lungă, cu dantele la poale şi mâneci strânse, abia călca, sfioasă, nevăzând pe nimeni, lângă Stere. Îi urmau naşii: brutarul cu nevasta, ţinând câte o lumânare albă de spermanţet, ca o bâtă gătită cu flori de liliac. La urmă, socrii, meşterul, în pantofi de lac, fudul, purtându-şi femeia de mână şi, ca din partea mirelui, gunoierul cu a lui. Grigore călca strâmb în bocanci şi se uita alături. Aglaia, cu ce avea mai bun pe ea, îl îmboldea să se poarte bine, că erau atâţia oameni de faţă.

Mirii s-au apropiat de altar, privind pereţii afumaţi ai pronaosului. Simţiră mirosul înecăcios de lumânări şi auziră pe preot cădelniţând. Aşteptară câteva clipe. Lumea se înghesuia să-i vadă. Veniseră şi gunoierii de la groapă. Lina se strânsese mai lângă naşă. Simţea răcoarea de sub bolţile vechi de piatră. Ar fi vrut să plângă, dar nu se mai putea. Îl căută cu privirile pe Nicolae în mulţimea de capete. Nu-l văzu. Totul împrejur era o lumină aurie de soare care curgea prin geamurile turlelor, amestecată cu flăcările mici şi vesele ale lumânărilor. Rochia scumpă şi groasă, bogată, mirosea frumos a mosc. Nevasta brutarului o mângâie cu mâna ei caldă şi o clipă crezu că totul îi place şi nu-i mai păru rău de nimic. Se gândise de atâtea ori, ca orice fată, la clipa aceasta când va fi mireasă şi parcă nu-i venea să creadă că