abia după miezul nopții; bolnava pe care o operase nu avusese ceea ce credea el, era ceva mult mai grav, reanimarea și scoaterea în afară de pericol fiind extrem de anevoioase. Nela nu se culcase, era îngrijorată.

— Mi-a fost frică să nu fi pățit ceva, să nu te fi umflat iar Miliția.

— Dimpotrivă. Nevasta șefului de județ a ieșit din spital bine-mersi, iar bărbat-su ne-a invitat să luăm duminică masa cu el la o cabană de vînătoare.

— Și ai acceptat?

— Mai mult pentru tine. Oricum, aveam de gînd să te scot undeva în lume, să ne afișăm și noi ca concubini oficiali.

— Mănînci ceva?

— Nu. Sînt dărîmat. Mă culc.

Mitică se aruncă pe pat, istovit. Nela îi scoase pantofii, pantalonii și cămașa, lăsîndu-l în chiloți.

— Vrei să-ți fac o baie fierbinte la picioare? îl întrebă ea cu duioșie. Ai labele umflate ca niște pîini. Mi-e milă de tine.

— Numai dacă gestul nu ți se pare prea umilitor.

— Nu, nu mi se pare.

— În fond, și Maria Magdalena i-a spălat picioarele iubitului ei Iisus. Apropo, n-ai găsit nimic prin însemnările lui Titi despre Magdalena, prostituata care se devotează Mîntuitorului?

— Nu, dar am să caut.

— Vezi, continuă Mitică, în timp ce ea îi săpunea labele picioarelor și i le clătea cu apă călduță, atît de plăcută, aproape toate curvele au în viață momente de supremă devoțiune față de bărbați cărora nu le datorează nimic, devenind soții și mame excelente. E din cauza remușcărilor?

— Nu, răspunse Nela, sigură pe problemă. Din dezinteres față de ele înșile, dintr-o disponibilitate pe care o au numai ființele înzestrate cu firi artistice. Curvele nu sînt decît niște poete care-și scriu opera cu trupul, pînă își termină rezervele. Pe urmă devin sfinte.

— Bravo, o felicită Mitică. Ideea că preacurvia e un gest poetic îmi place. În fond, orice act uman are poezia lui dacă e făcut cu sinceritate și dezinteres. Am citit undeva că un violonist celebru încerca să-l convingă pe măcelarul lui că și spintecarea unei vite e o artă, cu condiția să fie făcută cu desăvîrșire. Mulțumesc pentru baie și-ți rămîn îndatorat.

Cînd Nela intră în baie ca să arunce apa din lighean cineva ciocăni la ușă. Mitică se duse și deschise. Era Nedelcu, puțin intimidat, cu un buchet de flori în mînă. Mitică îl invită să intre.

— Iertați-mă, spuse musafirul, că am îndrăznit să vă deranjez la această oră, dar mai înainte de a ciocăni la ușă am ascultat să văd dacă dormiți sau nu și, cînd v-am auzit vorbind, am îndrăznit. Stimată doamnă profesoară, vă rog să luați aceste flori drept un omagiu.

— Mulțumesc, spuse Nela, așezînd cele cinci garoafe într-o cană de ceai. Luați loc. Soțul meu sau, mai bine zis, concubinul meu, e cam dărîmat de oboseală, el nu vine acasă decît ca să doarmă, dar nu înseamnă că noi nu puteam să tăifăsuim puțin în șoaptă și să bem o cafea.

— Puteți vorbi și tare, le spune Mitică, pe mine nu mă deranjează. În orice caz, dacă vă lungiți pînă spre ora patru, treziți-mă, ca să dau o fugă pînă la spital. Dacă nu, puneți-mi ceasul să sune. Noapte bună.

— Noapte bună, domnule doctor, spuse Nedelcu, dar vă rog să nu adormiți pînă nu-mi răspundeți la o mică întrebare.

— Ascult.

— Vreau să mă căsătoresc zilele astea și aș dori ca dumneavoastră și doamna… sau domnișoara…

— Ea pretinde că e domnișoară, preciză Mitică, dar vom vedea la momentul potrivit.

— Aș dori, zic, ca domnișoara și dumneavoastră să-mi fiți nași.

— În ce sens? întrebă Mitică, surprins.

— În orice caz, preciză Nedelcu, zîmbind politicos, nu religios, ci pur și simplu simbolic. În sensul de a avea pe cineva alături de mine în momentul respectiv, eu fiind absolut singur în acest oraș, domnișoara știe asta.

— Dacă doriți, cu plăcere, spuse Mitică, după care își puse perna peste cap și adormi.

Nela pregăti două cafele mari; vizita neașteptată a ciudatului său prieten picase bine, n-avea chef să doarmă sau să-l vegheze pe Mitică (acesta povestea noaptea, în somn, tot ce făcea ziua, se zbătea, dînd din mîini și din picioare, plîngea, rîdea, gemea).

— Nu vă supărați, spuse Nedelcu, în șoaptă, că am venit în miez de noapte, dar simțeam neapărat nevoia să vă văd și să vă vorbesc.

— Probabil că astăzi vi s-au întîmplat lucruri cu totul deosebite.

— Da, într-adevăr. Cum v-ați dat seama?

— Sînteți îmbujorat la față, agitat… emoționat…

— Da, într-adevăr. Într-adevăr, sînt emoționat.

— Dar cum v-ați decis să vă căsătoriți? Nu mi-ați vorbit nimic de această intenție.

— Am să vă povestesc acum totul. Astăzi am trăit două momente importante din viața mea, două momente fericite: i-am învins pe mafioți și am decis să mă căsătoresc.

Nela se așeză pe salteaua gonflabilă la picioarele lui, cu cana de cafea în mînă, gata să asculte.

— I-ați învins? întrebă ea, nerăbdătoare.

— Da. Vin direct de la prim-secretar. În clipa asta indivizii sînt arestați. De fapt, unii erau arestați dinainte, dar cei principali, conducătorii lor, continuau să fie liberi, lipseau dovezile concrete, documentele.

— Și dumneavoastră tocmai asta ați făcut, nu? Adică ați scos la iveală dovezile.

— Bineînțeles.

Nedelcu zîmbea, superior și calm, era mîndru de victoria lui și-i făcea plăcere că Nela, o femeie inteligentă și frumoasă, îl admira în chip fățiș, aproape fără rezerve.

— Sînteți un erou, îi spuse ea.

— Nu chiar așa, zise el, zîmbind din cochetărie. Deși, în fond, de ce nu?

— Asta zic și eu. Adică de ce ar fi erou un cosmonaut, un pilot de încercare, un scafandru, un cuceritor al Everestului, un savant care încearcă pe propria sa piele și carne un medicament nou, iar un revizor contabil, nu?! De ce?

— Ca să fii erou, protestă Nedelcu, este obligatoriu să-ți sacrifici viața. Este o condiție sine qua non.

— Există și eroi care trăiesc.

— Există, dar foarte puțini. Iar acești puțini cîți sînt reușesc cu greu să-și poarte cu demnitate gloria cîștigată, mai ales dacă trăiesc mult. Eu, dacă aș fi cu adevărat erou aș consimți să mor la timp, pentru a sluji cu adevărat ideea în numele căreia am acționat.

— Problema e,