ce mă privește, dacă nu l-au găsit pînă acum, ar putea să nici nu-l mai găsească. Pentru că tot nu mai sînt om în rîndul oamenilor, cu doi metri și opt centimetri. Asta acum un ceas. Leacul lor, dacă îl vor găsi și mi-l vor trimite mîine dimineață, m-ar opri la peste doi metri și cincisprezece. Nu mai mă interesează. Nu mai mă interesează, dacă nu mă voi mai putea plimba niciodată alături de Lenora pe stradă!

Brusc începu să plîngă. Ținea încă țigara între buze cînd începuse să plîngă; la început doar cîteva lacrimi, apoi ochii îi clipiră sub șiroaie și fața i se umezi toată.

— Să stai aici în pat, să știi că acum o săptămînă ședeai tot aici, în același pat și că în săptămîna aceasta s-a întîmplat un lucru pe care nu-l înțelegi, pe care nu-l înțelege nimeni, care te scoate din rîndul oamenilor și îți interzice să te mai plimbi pe stradă cu femeia pe care o iubești; pur și simplu îți interzice să te plimbi pe stradă cu ea, să ieși cu ea în lume, pentru că nu vrei să o faci ridicolă. Nimic nu s-a schimbat, în aparență, nici un dezastru, nici o moarte și totuși acum sîntem despărțiți. Trebuie să ne despărțim, pur și simplu pentru că nu se poate altfel! E îngrozitor!

Simțeam că orice consolare ar fi fost de prisos și tăcui, privind în pămînt. Dar deodată, ca și cum i-ar fi fost rușine de slăbiciunea lui, Cucoaneș izbucni în rîs și-și trosni degetele. Mi se părea că rîsul lui e cu totul schimbat, începînd să nu mai semene a rîs omenesc, căpătase o rezonanță ciudată, de copac care trosnește, de pădure îndoită de vînt. Continuai să tac, prins de presimțiri funeste.

— Dar cea mai amuzantă e povestea cu gazetarii, rosti Cucoaneș cu un zîmbet. Întîi m-am supărat pe Profesor, pentru că de la el s-au aflat toate, dar acum mi-a trecut supărarea. Fiecare își face meseria, așa cum l-a lăsat Dumnezeu. În fond reporterul e om și el și trebuie să trăiască, așa cum trăim și noi, inginerii. Dar e amuzant cum au pătruns aici, la mine, ca să mă măsoare.

De fapt, întîmplarea nu era chiar atît de hazlie pe cît se silea Cucoaneș să o judece. Aflîndu-se de macranthropia lui extraordinară, gazetarii îl așteptau la clinică și la facultate ca să-l fotografieze, dar medicii îl ascundeau întotdeauna, pe cît puteau. Pînă ce doi dintre reporteri au izbutit să pătrundă în apartamentul lui, dîndu-se drept asistenții Profesorului, veniți cu rezultatele ultimei radiografii, și l-au fotografiat. Evident, Cucoaneș a avut destul timp ca să le spargă aparatele și să-i prăvălească pe scări în jos.

— Îmi pare rău acum, că și ei, săracii, sînt oameni nevoiași și le-am luat pîinea de la gură. Dar am să-i despăgubesc. Am să le trimit banii la redacție. Tot nu mai am ce face cu ei acum.

Într-adevăr, după cîte îmi spunea, aproape că nu mai avea ce face cu banii. Nu mînca mai nimic și parcă și foamea începuse să-l lase. După o ceașcă de ceai se simțea sătul o zi întreagă, iar haine zadarnic și-ar fi comandat, pentru că o săptămînă în urmă nu l-ar mai fi încăput. Se hotărîse să poarte un fel de halat enorm, pe care și-l potrivise cu ajutorul unui croitor din cartier, și care cel puțin îl acoperea. Nimeni nu avea voie să intre la el în cameră în afară de Lenora, de mine și de Profesor. Înțelesei, după agitația care-l cuprinsese cîteva minute în urmă, că logodnica lui trebuia să sosească și mă retrăsei.

În seara următoare, grupul de curioși se mai rărise. Ploua cu găleata. Doar cîțiva reporteri, adăpostindu-se în fața gangului, se încăpățînau să aștepte. Îl găsii mai liniștit decît îl lăsasem, așezat de-a curmezișul patului și fumînd.

— Ei? întrebai eu. Cum te mai simți?

— Ce-ai spus? Vorbește mai tare! Parcă am început nici să nu mai aud bine.

— Întrebam cum te mai simți, repetai eu, apropiindu-mă și ridicînd glasul.

— Destul de bine. Doi metri douăzeci și trei. Dar asta a fost cam de multișor. Nu mai mă măsor!

Și, după o scurtă pauză, adăugă încet:

— S-a sfîrșit cu mine, mă, băiatule!

Vorbea cu destulă liniște, dar parcă împăcarea asta îl durea și mai profund.

Figura începuse să i se schimbe. Nu puteam preciza ce s-a schimbat pentru că proporțiile se păstraseră întocmai, dar începea să nu mai fie el însuși. Observai asta privindu-i lung capul și aveam impresia că-l văd printr-o lupă; era întocmai așa cum îl cunoșteam de ani de zile și totuși nu mai era el.

— Ai zis ceva? întrebă brusc. Te-am rugat să vorbești mai tare. Parcă aud din ce în ce mai prost.

— Te întrebam ce mai spune doctorul.

Prietenul meu mă privi cu mirare, apoi izbucni într-un rîs amar:

— Spune că ar trebui să intru la el în clinică.

— Poate că e o idee bună, adăugai fără convingere, să stai necontenit sub controlul lor.

— Vorbește dragă mai tare! izbucni enervat.

Repetai, aproape strigînd, fiecare cuvînt.

— Eu nu știu ce-i asta cu mine, rosti el îngîndurat. Nu înțeleg de ce te aud din ce în ce mai prost.

— Ar fi trebuit să-l întrebi pe Profesor, spusei apăsînd fiecare cuvînt. De cînd ți se pare că nu mai auzi?

— De azi-noapte. Și e curios, că aud totuși altceva, aud unele sunete foarte bine. Adică, nici nu știu dacă sînt sunete. În sfîrșit, aud alte lucruri.

— Ce fel de lucruri?

— Nu știu cum să-ți spun. E foarte greu de explicat. Am uneori impresia că mi-am pierdut mințile, dar așa e, aud lucruri stranii. Mi se pare că aud mereu bătutul de ceasornic, dar nu e exact un ceasornic. Parcă ar fi altceva, care bate regulat, ca un puls, și bate în toate locurile deodată. Uite, bunăoară, în scaunul acesta. Și totuși bate într-un puls cu totul altul decît bate biroul. Dar nu e puls, e altceva, nu știu cum să-ți spun.

— Asta e foarte interesant, îl întrerupsei eu. Anumite practici oculte…