class="_-body_b50-bodytext">— Te rog să nu-mi mai vorbești de nici o practică ocultă! izbucni el. Nu mă interesază. Este o imensă farsă toată povestea asta cu științele oculte. Pe mine mă interesează un singur lucru: să fiu ca înainte. Nu vreau să mă singularizez! Nu vreau să mi se întîmple mie lucruri extraordinare! Să se întîmple astea celor care le vor și le caută! Eu nu vreau să aud sunete ciudate, chiar dacă ele au pentru tine o importanță extraordinară. Nu vreau, pur și simplu nu vreau!

Așteptai să-i treacă mînia, privind gînditor în pămînt. Ce i-aș fi putut spune altceva? Singura consolare pe care i-aș fi putut-o dărui ar fi fost să-i spun că ceea ce i se întîmplă lui se aseamănă cu anumite rezultate ale tehnicilor meditative indiene dar, firește, toate acestea îi erau perfect indiferente. Nu avea nici o curiozitate să pătrundă în noua lume care se deschidea simțurilor lui straniu amplificate. Nu-l interesa să vadă lumea de la înălțimea macranthropiei lui și, în fundul sufletului, îi dădeam dreptate.

— Te rog să mă ierți, adăugă cîteva clipe mai tîrziu. Am fost nedrept. Tu voiai să mă ajuți. Știu că nu mă poți ajuta și știi și tu asta, dar ai încercat să mă consolezi. Îmi pare rău, mă… Mai ales că vreau să te rog să-mi faci un mare serviciu.

Se opri, neîndrăznind parcă să-și mărturisească gîndurile. Apoi se apropie de mine și mă întrebă:

— Tu mă auzi bine? Vreau să spun, normal? Eu am impresia că vorbesc destul de tare, dar poate mă înșel.

Adevărul era că vorbea mai puțin tare ca de obicei, dar suficient ca să-l înțeleg fără nici un efort.

— Am să te rog să-mi faci un mare serviciu, spuse iarăși, privindu-mă adînc în ochi. Dar am să te rog să nu mă refuzi, ci să faci întocmai cum îți voi spune eu. N-o să am timp să-ți explic de ce și cum. Îți dai și tu singur seama că… Dar în sfîrșit, n-are nici un sens să mă pierd în generalități. Am să te rog să ai grijă de Lenora. Vreau să spun…

Se opri cîteva clipe, privindu-mă cu o intensitate care mă amețea. Parcă ar fi încercat, pentru ultima oară, să-și pecetluiască buzele, să-și îngroape taina.

— …în sfîrșit, să ai grijă de ea!

Își trecu brusc mîna pe obraz și pe frunte.

— E curios, am impresia uneori că mi s-au schimbat și simțurile. Doamne ferește! Parcă aș începe să aiurez!

Se încruntă, trudindu-se parcă să înțeleagă zvonuri numai de el deslușite. Dar se scutură repede, trecîndu-și din nou mîna pe frunte, apăsîndu-și ochii.

— Asta voiam să te rog, reîncepu cu un alt glas, asta voiam să te rog în primul rînd: să mă ajuți să dispar. Nu, nu mă întrerupe! Ascultă-mă pînă la sfîrșit. Nu-ți cer să colaborezi la o sinucidere, pentru că dacă aș fi vrut să mă sinucid, mi-ar fi fost destul de simplu. Dar, fie că n-am încă destul curaj, fie dintr-o absurdă încăpățînare a mea, nu am de gînd să-mi pun capăt zilelor. În fond, am și eu măcar dreptul ăsta: să văd ce e în stare să-mi facă mama-natură, pînă unde e în stare să meargă. O să mai cresc și iar o să mai cresc, dar pînă cînd? Vreau să văd măcar asta: limita macranthropiei. Și de aceea, nu mă omor. Dar nici de trăit în orașul ăsta, printre oamenii ăștia, nu mai pot trăi. Vreau să dispar. Să mă ascund. Să scap de ziariști, de doctori, de specialiști, de vecini, de cunoscuți. Și m-am gîndit că pentru asta am să am nevoie de ajutorul tău. M-am gîndit să mă ascund undeva în munți, bunăoară în Bucegi. Să-mi fac acolo o cabană sau să repar vreuna părăsită și să trăiesc ca un sihastru.

— Dar ai să mori de foame, singur, în creierul munților.

— Nu, deocamdată mîncarea nu e o problemă. Am să-mi iau, pentru orice eventualitate, cîteva kilograme de pesmeți, niște conserve, puțin ceai. Dar, îți repet, deocamdată nu mănînc și nici nu mai mi-e foame. Singura greutate are să fie găsirea cabanei și hainele. Uite, halatul ăsta e tot ce pot lua cu mine. L-am făcut larg și fără nici o formă. Restul hainelor îmi sînt inutile. Și cu toate acestea, va trebui să-mi iau haine groase pentru munte. M-am gîndit să cumpăr mai multe pături, de tot felul, și să iau cu mine o pereche de foarfeci și o sculă de cusut. Sau, poate, nici măcar nu va fi nevoie de asta. O duzină de ace de siguranță îmi vor fi de ajuns. Dar de pături și cearceafuri voi avea nevoie. Și am să te rog pe tine să mi le cumperi. Asta chiar mîine dimineață, cel mai tîrziu pînă la ora prînzului, pentru că la două după-amiază aș vrea să plec.

— De ce numaidecît la două?

Șovăi cîtăva vreme, să-mi spună, să nu-mi spună. În cele din urmă se hotărî.

— Pentru că mîine, la patru, plănuisem cu Lenora să fugim împreună. Să fugim tot în munți. Să ne căsătorim, firește, în fața lui Dumnezeu, că altfel n-avem cum, și să trăim împreună într-o cabană. Dar apoi m-am gîndit că n-am dreptul să fac asta. Nu-i pot năpăstui tinerețea din cauza mea. De aceea m-am hotărît să dispar mîine, înainte de sosirea ei. Și apoi, cum va voi Dumnezeu. E tînără, își va reface viața.

Înțelesei, după efortul cu care rostise ultimele fraze, cît de mult îl duruse hotărîrea luată, dar înțelesei de asemenea că ar fi zadarnică orice încercare de a i-o schimba. Dacă aș fi refuzat să-i fiu complice, probabil că ar fi încercat să fugă singur și ar fi fost prins înainte de a ajunge în munți. Și cine știe ce ar fi fost în stare să facă atunci, în deznădejde. Pe de altă parte, așa cum m-am grăbit să i-o spun, plecarea a doua zi după-amiază era cu totul riscantă, cu atîția gazetari la poarta lui și cu strada plină de curioși. Fuga n-ar fi putut avea loc decît noaptea și