loc știut numai de noi, „cei trei copaci” pe o străduță ceva mai încolo, al cărei nume fistichiu nu-l puteam memora, strada Fîntîna lui Cherecheș, sau Berecheș, primele litere al acestui Nemecheș fiind adînc ruginite pe tăblița indicatoare. Pînă la divorț nu trebuia să fiu văzut că am intrat în casa ei și am stat mai mult de trei minute. Petrică putea folosi acest lucru s-o mînjească cu noroi în fața instanței.

Sunai a doua oară, fiindcă Matilda întîrzia. Îi auzii apoi pașii. Deschise ușa și cînd mă văzu… „Vă rog, zisei, modest, cu un glas de străin, aici stă…” Dar ea nici măcar nu tresări și nimic nu mai recunoscui în privirea ei din ceea ce știam că exista nu mai departe decît cu cîteva zile în urmă: neclintirea surprizei, strania bucurie a revederii (căci era stranie, îmi sugera sentimentul neliniștitor că o vedeam pentru întîia oară). Acum expresia și privirea ei nu mai arătau nimic, deși erau aceleași. Din acest nimic îi țîșniră scîntei reci din ochi și o voce netă: „Ai cheile, de ce mă faci să cobor de pomană?”

Și îmi întoarse spatele, nu grăbită (și acest lucru mă surprinse, graba, treaba complicată, de gospodărie să zicem, de la care o smulsesem dinăuntru putînd să justifice această răsturnare), nu, urca agale și o altă ciudățenie, după ce deschise ușa și intră în hol o închise la loc, deși știa că eu voi veni din urmă, ba chiar o închise bine cu încetineală insistentă, nu cumva să nu se închidă perfect, ca și cînd ar fi uitat că eu trebuia s-o deschid din nou… Da, avui această impresie și din felul cum urcase, cu acele mișcări greu de descris pe care le are un om care este, se știe, și se simte singur. Era îmbrăcată de oraș, probabil că abia sosise și ea de la manifestație…

…Nu intrai. Închisei ușa și o luai agale spre poartă. Acest „agale” mă surprinsei că era reflexul unei dorințe și anume să mă fac auzit de sus, să se deschidă o fereastră și să fiu oprit, dar nu oricum, ci… Nu se deschise însă nici o fereastră și gîndii: da, iată, astfel de ferestre nu se deschid, să nu mai aștepți niciodată deschiderea nici unei ferestre… Ieșii în stradă. Așadar, de ce am făcut-o să coboare de pomană! Bucuria cu care o așteptam era prin urmare… Cum adică de pomană?! A te gîndi la cea pe care o iubești și a dori să-ți exprimi bucuria într-un fel știut, era ceva zadarnic, adică participarea ei era ceva de pomană? Ce se întîmplase? Amnezie? Și încă una așa de clară, fără fisuri?… Atunci acele întîlniri ale noastre în fața ușii deschise fuseseră false, jucate, premeditate?! Brațele ei care mă strîngeau făceau doar un exercițiu de gimnastică? Chiar așa, un timp atît de îndelungat? Și încă mai voiam să-i povestesc, să rîdem împreună… O să rîzi singură de-aici înainte, gîndii, simțind că încep să mă înfurii. Cum poți să uiți ceea ce pînă mai ieri însemna iubirea, dragostea însăși, expresia ei tulburătoare care îți atinge și îți vrăjește sufletul? Ce mai rămîne atunci?… Simții că o luasem razna. Cine știe ce-o fi cu ea, ceea ce e real e rațional, trebuie să existe o explicație. O fi fost obosită după manifestație? Ei și? Oboseala, stare pasageră, fără adîncime, nu poate alunga ceea ce constituie însăși rațiunea pentru care doi inși stau împreună, trecutul minunat care îi leagă și căruia nu poți să-i dai cu piciorul decît dacă acest trecut, împreună cu prezentul nu se mai proiectează în viitor, adică nu-l mai vezi, acest viitor, lîngă cel cu care ai un trecut, ci cu totul altfel, singur, cu altă lume, alte speranțe, altcineva. Altcineva? Dar era absurd, abia ne căsătorisem. Hotărît că o luasem razna… O fi pățit ceva în timpul manifestației? Da, asta se poate, și scena pe care eu voiam s-o reînviu la ușă putea fi nepotrivită. Bine, dar altfel aș fi reacționat eu în acest caz: „Victor, iubitul meu, sînt necăjită, am pățit ceva, hai vino sus să-ți povestesc.” Nu, nici vorbă, chipul ei nu exprima deloc un necaz. Atunci ce? Era clar, numai ea putea să-mi explice. Dar avui în aceeași clipă o senzație bizară, pe care n-o avusesem decît cînd eram mic, sub șapte ani, o nedumerire. Mă jucam în stradă cu alți copii, de-a caii; cu o sfoară în gură trebuia să nechezi, să alergi și să țopăi, în timp ce călărețul din urmă ținea frîul și din cînd în cînd te atingea cu o nuia dacă nu făceai toate astea cu ardoare. După un timp rolurile se schimbau, dar după cît timp? M-am pomenit apucat de mînă și smucit: era mama, furioasă (ea cea atît de stăpînită), care îmi porunci „acasă” cu o voce aspră, necunoscută. Mă împotrivii. Atunci ea smulse nuiaua din mîna celuilalt, îl croi întîi pe acela o dată (gest de violență care mă uimi) și mă croi apoi și pe mine peste picioare dar nu o dată, ci de trei-patru ori la rînd. Am plîns cîteva ore așteptînd o explicație care nu mi s-a dat. Ce-a avut cu mine? De ce m-a luat de la joacă? Ea care totdeauna mă lăsa să fac ce vreau și care nu mă bătuse niciodată… Abia după mulți ani mi-a spus: „…pentru că erai un prost, nu vedeai că ăla făcea mereu pe călărețul și tu mereu pe calul, și te croia pe cap și trăgea de sfoară așa de tare că îți ieșise sînge la gură. Trebuia să-l pui și pe el să fie cal și să-i tragi și tu cu nuiaua peste capul lui de rău și de prost ca și tat-său…” „Și de ce nu mi-ai spus atunci?” „Așa, ca să înțelegi și singur.” Fără a forța prea mult această amintire, îmi dădui seama ca și atunci că așteptam de la Matilda o explicație. Fusesem lovit de ea, dar de ce? Trebuia să înțeleg singur.