Îmi prelungii, tulburat, plimbarea. Îmi amintii de felul neașteptat cum mă părăsise Nineta Romulus fără vreo explicație plauzibilă: vrusese s-o luăm pe o anumită stradă și eu spusesem nu. Mi-era indiferent pe unde ne-am fi plimbat, dar mi se păruse că avea anumite „interese” pe strada aceea urîtă și nepietruită. Ce fel de interese? Nu-mi dădeam seama, dar am avut sentimentul obscur că sînt dus pe-acolo, că nu voia din pur hazard să ne plimbăm prin hîrtoape și hămăituri de cîini, și am spus nu. Atunci ea, absentă, gînditoare, fără să mă mai vadă, a rupt-o cu mine sugerîndu-mi vinovăția printr-o replică de ținut minte: „singur ți-ai dat foc la valiză”. Și a plecat și de-atunci n-am mai văzut-o. Nici Căprioara nu mă scutise de enigme, de ce de pildă îl preferase, fără măcar să mă anunțe, pe eminentul desfăcător de dovleci umani, care, după spusele și comportarea lui pe care n-aveam de ce să nu le cred, nu-i promisese nimic și ea, chiar după ruptura cu acela și reîntoarcerea la mine, întîrziase nepermis de mult să-și întrerupă sarcina, enigmă pe care o luase cu ea în mormînt – dacă avea un mormînt, fiindcă nu s-a aflat niciodată ce-a făcut cu trupul ei ginecologul…

De cînd o iubeam pe Matilda, niciodată nu-mi dăduse vreo enigmă de dezlegat, în afară de viața ei cu Petrică. De ce, de pildă, divorțul durase atît de mult? A fost o lungă enigmă, care m-a însoțit multă vreme și s-a dezlegat greu. Matilda n-a știut de ea. De cîte ori veneam la o întîlnire, o dată mai tare, alteori mai potolită, nesiguranța îmi tulbura bucuria de a iubi, punîndu-mă, fără vreun indiciu din afară, în gardă: și dacă ea, gîndeam, cu aceeași aură vitală pe frumosul ei chip, fără măcar să-și ascundă dragostea pentru mine (și asta mi se părea absolut insuportabil), îmi va spune: „…dragul meu, m-am gîndit bine, nu mă pot despărți de Petrică…” După care să urmeze, peste inima mea care bătea să-mi spargă pieptul (în realitate îmi bătea atunci, cînd gîndeam, înainte s-o văd), explicațiile pe care nu le-aș fi auzit și nu le-aș fi înțeles și nici nu m-ar mai fi interesat. De aceea veneam adesea la întîlniri pregătit dinainte să aud obsedanta declarație, sumbru, înghețat, mortificat și treceau multe minute pînă să-mi vin în fire. Ea se învățase cu înfățișările acestea ale mele, nu le lua în seamă (nu tot astfel arătasem și în acea zi în bibliotecă, în ziua cînd venisem prima oară la ea în casă?) și sub puterea vrajei pe care prezența ei mi-o inspira presentimentul meu se retrăgea în adîncuri pentru ca la despărțire să nu mai găsesc în mine nici un fel de îndoieli. În seara aceea, în ziua următoare. A treia zi însă, cu cîteva ore înainte de a o revedea, sufletul meu se golea insesizabil, sau mai bine zis bucuria mea se precipita, și din această precipitare reapărea îndoiala, chiar spaima de a nu auzi astăzi un lucru care de fapt existase tot timpul, și anume declarația ei de neputință ca un dat care nu putea fi învins, de a-l părăsi pe Petrică. Prin repetare însă această nesiguranță acută s-a mai tocit, nefiind alimentată de Matilda cu nimic, nici măcar cu o ispită de a-mi pune la încercare puterea sentimentelor (nu are cruzimea și inferioritatea de a chinui) și pînă la urmă am descoperit un adevăr simplu, care a alungat orice fel de enigmă și anume că împăcarea ei cu soțul nu mai era posibilă obiectiv: Petrică știa că trăim împreună și chiar dacă ar fi vrut amîndoi să nu se despartă, aveau între ei această realitate peste care nu se putea trece: dragostea dintre mine și Matilda. Nu-l vedeam eu pe Petrică amator de astfel de compromis, chiar dacă ea ar fi revărsat apoi peste el o mare de iubire. Rămînea faptul cert că el întîrzia divorțul și o făcea cu abilitate și îndîrjire, dar Matilda îmi dădu într-o zi explicația, făcîndu-mă parcă să mă îndrăgostesc de ea a doua oară, atît de imensă fu ușurarea pe care o simții. Cert, nici el nu mai voia să se împace cu ea, dar voia să-i demonstreze ei că de fapt nu mă iubea și mie așijderea, că n-o iubesc, cu alte cuvinte aștepta să ne despărțim. Pe loc, am izbucnit atunci într-un rîs mare. Așa era. Și i-am spus: „Dacă i-am fi ghicit mai demult acest gînd, ne-am fi prefăcut că ne despărțim, că totul adică s-a terminat între noi și n-ar fi trebuit să așteptăm atîta, pînă s-a îndrăgostit și de el alta.” Dar ea a clătinat din cap: „Nu, ar fi fost în stare să se întoarcă acasă!” „Ar fi fost?!” „Da, ar fi fost! Nu știu pentru cît timp și cu ce scop, dar nu e sigur că s-ar fi grăbit să mă lase liberă.”

Aceste amintiri sporiră în mintea mea enigma comportării ei de azi, adică înțelegeam și mai puțin întîmplarea, dar în același timp îi micșorară și importanța pe care i-o dădusem. Simțeam, instinctiv, că sufletul ei mare trecuse printr-o mică eclipsă. Îmi spusei că trebuie să mă prefac că n-am băgat de seamă nimic și firește, să nu mai sun niciodată la ușă sau să mai încerc să reînviu amintiri similare. Această hotărîre putea fi excesivă, dar nu mai aveam nici un chef să fiu pus în situația de a suferi ca un adolescent care ridică la proporții cosmice un gest; vine sau nu vine acest gest al iubitei? Vine, e perfect, nu vine, n-are decît, n-are rost să pui sub semnul întrebării, e chiar ridicol, o mare iubire de care ești legat prin rădăcini care se pierd în adîncul ființei tale. Ar fi ca și cînd un copac ar suferi din pricina unei adieri care îi mișcă, ici-colo, ramurile…

Numai că la întoarcere nu găsii un copac fie el chiar și neliniștit de ceva, sau