tragi-comedie a erorilor și confuziilor”… Există în Dayan și două trimiteri pe care trebuie să le luăm în seamă și anume: experiența extatică a lui Orobete are loc cu trei zile înainte de Noaptea de Sînziene (timp, cum se știe, cu valoare magică) și după 12 ani de cînd el încheiase, în hambarul comunal din Strîndari, lectura Jidovului rătăcitor. Sugestia ar trimite, și în acest caz, din nou la Sărmanul Dionis. Diferența este că personajul lui Eliade se trezește din reveria lui în mîinile securității și, probabil, moare dibuind drumul. „Cunoști drumul?” – îl întrebă Ahasverus. „Îl cunosc, șopti Orobete. Și cunosc și locul. Nu e departe…” Povestirea este, literar vorbind, mai coerentă, mai bună decît cea dinainte.

La umbra unui crin (1982) începe, ca și Nouăsprezece trandafiri, cu o vizită stranie: avocatul de origine română Enache Mărgărit primește la Paris vizita fostului său coleg de școală, Ionel Postăvaru, după 48 de ani de la absolvirea studiilor. Obiectul vizitei este și mai ciudat: cu mulți ani în urmă (mai exact, în martie 1939), Postăvaru îl văzuse pe colegul său stînd de vorbă cu un prieten în fața unei librării bucureștene și acel prieten spusese o propoziție enigmatică: „o să mă împac cu el la umbra unui crin, în Paradis”. El vrea să știe, acum, cine era acel prieten și ce-a vrut să spună fraza citată. „E foarte important pentru mine” – justifică el. Mărgărit nu-și amintește însă (obișnuita amnezie) și așteptăm să se întîmple ceva pentru ca memoria să-i revină. Se întîmplă să apară tocmai atunci un prieten care vine de la o întîlnire a românilor și dă vești despre cele discutate acolo. Un doctor, Tăușan, își amintise de o propoziție spusă de profesorul lor de istorie: „La umbra unui crin”… O coincidență care pune pe gînduri. Debutul unei istorii insolite pe care Eliade o pregătește cu multă știință epică în sensul proiectului său mitic. Personajele scenariului de aici sînt, în afara celor deja citate: un oarecare Iliescu, inginer și matematician, Emanoil Flondor (un arhitect prigonit politic), gazetarul Sandy Valaori și, îndeosebi, un tînăr entomolog, Valentin Iconaru, care, refugiat în Occident, are darul de a vedea ceea ce alții nu văd. El face parte din familia celor care nu îndeplinesc funcții mitice într-o istorie brutal profană. Apar, în fine, și doi inspectori de poliție, Jean Boissier și Gerald Lascaze, interesați de misterul pe care îl descoperise Valentin și anume: observase cum anumite camioane, încărcate nu se știe cu ce, dispar la un anumit punct de pe o șosea din provincie. Mai mult: Valentin pronunță și el celebra propoziție: „cînd vom fi cu toți în rai, la umbra unui crin”.

Cine, cum, în ce împrejurări se întîmplă toate acestea? Explicația dată de spiritele pozitive (Iliescu) ar fi că e vorba de un secret militar.Știrea (strecurată într-o gazetă locală) alertează poliția. Valentin, „prostănacul”, zice însă că dispariția camioanelor ascunde altceva, mai profund și, enigmatic, el nu comunică decît atît: „lumea întreagă trăiește în exil, dar asta n-o știu decît cîțiva”. El înțelege, și spune, numai o parte din ceea ce înțelege, apoi dispare și trimite mesaje în sensul teoriei lui Eliade despre camuflarea miticului în obiectele și întîmplările banale; „să privim și cerul fără stele, și vagoanele goale, cu luminile stinse […]. Exilul se apropie de sfîrșit, ar trebui să ne pregătim de pe acum. Cum să ne pregătim – l-a întrebat Iliescu depinde de fiecare din noi […]. Cel care n-a iubit niciodată florile să învețe să le iubească. Numai așa le va înțelege taina.” Scepticul inginer Iliescu este cîștigat de teoria camuflajului și, devenit mesagerul lui Valentin vizionarul, dezvăluie la sfîrșit faptul că se pregătește o nouă arcă a lui Noe, adică o călătorie sacră, sub amenințarea unei posibile catastrofe, către un spațiu cu alte dimensiuni. În camioanele care dispar ar fi o seamă de oameni selecționați din toate părțile.

Teoria semnelor care ni se fac nouă, profanilor, este pusă aici în termeni aproape didactici: „ni se fac semne, dar trecem pe lîngă ele fără să le vedem […]. Bunăoară, iată, întîlnirea noastră de azi: patru români, doi francezi și două telefoane, și toate acestea […] în legătură cu aceeași expresie: „La umbra unui crin în paradis”. Nu ni se pare curios? O nouă arcă a lui Noe? O arcă, de bună seamă, a spiritului, o pregătire de a ieși din robia exilului, ca ieșirea evreilor din robia Babilonului, prin asumarea miturilor, o întoarcere, în fine, spre origini care, în gîndirea lui Eliade înseamnă mai multe lucruri.

Nu trece neobservat faptul că în ultimele povestiri domină personajele-simboluri. În acest labirint de semne care este lumea, indivizii își definesc destinul în raport cu aceste simboluri-mituri. „Prostănacul” Valentin este omul care înțelege, Iliescu este scepticul care devine mesager al înțelegerii. Prostănacul este, în fine, individul onest care, prin obsesia și curiozitatea lui, provoacă revelația semnelor. Schema cuprinde și pe cei care, trăind doar în planul rațiunii practice, se îndoiesc de existența miticului. Rolul lor este important în narațiunea eliadescă: prin unicitatea și violența lor, ei devin agenți ai istoriei și, totodată, sînt factorii care trezesc miturile din somnul istoriei profane și le silesc să se manifeste. Ce s-ar putea reproșa acestor narațiuni este faptul că au devenit programatic demonstrative.

Eugen Simion

[1] Fragments (p.420): „Aceasta din urmă (Lumina ce se stinge), ilizibilă, monotonă, ratată, îmi apare azi ca o reacție conștientă împotriva Indiei, ca o tentativă disperată de a mă apăra chiar împotriva mea – căci în timpul verii lui ‘30 decisesem să mă „indianizez”, să mă pierd în masa indiană. Misterul Luminii, acest incendiu de neînțeles care izbucnește într-o noapte în bibliotecă și care provoacă, între altele, orbirea și dezechilibrarea bibliotecarului – nu este, în fond, decît misterul existenței