Narațiunea se încheie cu această reflecție ironică și cititorul, pregătit de literatura mitică a lui Eliade, caută să pună ordine în semnele care întîrzie să se lege între ele. Ce-i cu Zevedei, suspectul? Ce spune, totuși, propoziția lui despre problema timpului și care este înțelesul celor 15 ani de politică și a celor 15 de închisoare? Biografia politică a omului cu pelerina este relatată de Pantazi și din ea se înțelege că om integru, nepot al colonelului Bruno, Zevedei voise să lupte în munți și a primit 25 de ani de pușcărie. Liberat după 15 ani, el vrea să concilieze contrariile (acesta este sensul propoziției citate) și este obsedat de problema timpului (eterna temă a prozei lui Eliade). Tot Pantazi dezvăluie dedesubturile întîmplării de la Muzeul de Costume naționale (o afacere cu bijuterii)… Legînd atîtea fire rupte, povestirea vrea să spună ceva despre suspiciunea care domină într-un regim polițienesc. Totu-i suspect, totul are o cauzalitate politică, o vorbă oarecare trezește bănuiala de complicitate. Pantelimon care descoperă codul fazelor lunare devine și el suspect și, pentru a-l scăpa de urmărirea unor servicii secrete străine, poliția îl internează într-un sanatoriu… Narațiunea este notabilă prin sugestia acestei isterii generalizate: isteria suspiciunii. În rest, ea dă semne clare de manierism.

În Dayan, reapare, în același scenariu de roman polițist, elementul miraculos. Lui Orobete Constantin, student eminent la Facultatea de Matematică, i se spune Dayan pentru că, în urma unui accident, și-a pierdut un ochi și poartă o bentiță neagră. Orobete este pe cale să răstoarne teoria lui Gödel și să dezlege „ecuația absolută”, aceea care obsedase pe Einstein și pe Heisenberg. Ecuația exprimă puterea de a recompune timpul în ambele direcții și de a provoca procesul general de anamneză. Omul, în posesia acestui cod universal, poate reface după voia lui creația divină.

Iată cum explică tînărul matematician lucrurile: „Atunci, totul e posibil și omul, spre nenorocirea lui, se poate substitui lui Dumnezeu. Mi se pare foarte probabil că din această cauză se păstrează secretul cu atîta strictețe. Foarte probabil, amîndoi au spus: băgați de seamă, că vă jucați cu focul. Nu numai că puteți incinera întreg globul în cîteva secunde, dar vă puteți trezi cu sute de mii sau chiar milioane de ani înapoi, la începutul vieții pe pămînt, încercați să pregătiți un grup ales, o elită, nu numai de matematicieni și fizicieni, ci și de poeți, și de mistici, care să știe cum să declanșeze procesul de anamneză, adică să refacă civilizația (dacă mai merită să fie refăcută).”

Nu scapă neobservat, aici, un posibil model literar: Sărmanul Dionis. Dayan este metafizicul Dionis care cutează să se măsoare, prin mijlocirea unei formule, cu divinitatea și este pedepsit. Dar ceea ce este la Eminescu sugestia unui vis romantic, este aici pus în termenii științei exacte. Apare, e adevărat, și un personaj misterios, coborît din legendă, jidovul rătăcitor. Acesta îl duce pe Dayan într-o casă părăsită, loc de trecere spre grădina paradisiacă. Ahasverus dezvăluie în timpul acestei tainice treceri calculele vizionarilor azteci: sfîrșitul „epocii infernale” care a durat 9 cicluri de 52 ani fiecare și începutul epocii beatifice. Pragul acestei modificări cosmice ar fi anul 1987… Călătoria cuprinde și alte elemente (izvoare cu valoare magică, cifre mistice, invocarea inefabilei Madonna Intelligenza, adică înțelepciunea identificată cu femeia eternă și femeia pe care o iubești) și, cînd se trezește din experiența lui extatică, Orobete este luat în primire de Albini (vechea noastră cunoștință) și de alți agenți ai represiunii. Suspiciunea începuse mai demult, cînd Dayan își schimbase bentița neagră de pe un ochi pe altul. Cineva, un coleg, observă inconsecvența, și poliția intră în alertă. Miracolul îl săvîrșise Ahasverus. Albini nu crede, bineînțeles, nimic din toate acestea și caută dedesubturile unei afaceri tenebroase. Eterna chestiune a celor două limbaje, două viziuni, două scenarii. Tînărul matematician întrevede cu ajutorul jidovului rătăcitor soluția ecuației esențiale și cineva alertează pe toți matematicienii din lume. Cine? Tot Ahasverus, desigur, înțeles de Orobete ca un fel de anima mundi: „pentru că, în realitate, Ahasverus poate fi oricine dintre noi. Pot fi eu, poate fi unul din colegii mei, puteți fi și dumneavoastră, sau unchiul dumneavoastră, colonelul Petroiu, cel care s-a sinucis la Galați, dar cu atîta măiestrie încît n-a bănuit nimeni că a fost o sinucidere, iar nu un accident…” Ceea ce urmează se situează la granița dintre povestirea polițistă și narațiunea de tip SF. Dayan este înzestrat cu posibilități extrasenzoriale. Poate trăi, de aceea, experiența paradisiacă și poate avea acces la „cunoașterea gordianică” (un concept pe care Eliade îl folosește în eseurile din anii ’30). Închis într-o casă de nebuni, Orobete vede prin ziduri și aude ce se vorbește la mare depărtare. S-a instalat într-o durată personală („fără controlul calendarului, nu pot face distincție între trecut și viitor”) și, în starea de beatitudine, el încearcă să dezlege secretul ecuației ultime… Dar (și aici intervine accidentul romantic, deseori speculat în literatura din secolul al XlX-lea) lipsesc din manuscrisul său ultimele patru pagini… Cititorul înțelege că este vorba tocmai de paginile care ar fi trebuit să dezvăluie, pînă la capăt, posibilitatea de a utiliza faimoasa ecuație… Secretul ultim este astfel păstrat, întocmai ca în demonstrațiile lui Einstein și Heisenberg… Orobete (Dayan) a ajuns la ecuația ultimă, n-a cunoscut însă soluția acestei ecuații. El nu-i, așadar, decît un înainte-mergător, nu un mesager: „M-a înzestrat Dumnezeu cu geniu matematic, dar nu și cu adevărata imaginație cerească, cu geniu poetic […] Dacă aș fi geniu poetic, poate aș fi găsit eu soluția […]. Tragică este moartea mea, reluă, pentru că nu mi-am împlinit misiunea. Un mesager care nu izbutește să transmită mesajul! Poate am exagerat spunînd că e tragică. Aș spune mai degrabă că este vorba de o moarte tragi-comică. O