nu-și amintește nici măcar figura Euridicei, ceea ce în limbaj mitologic înseamnă moartea definitivă a Euridicei. Dacă este așa, atunci el n-a văzut în acea tînără actriță pe Euridice, ci pe altcineva… Dar pe cine? Cu aceasta revenim la misterul cultivat de narațiune. Explicația lui Pandele descurajează o direcție a analizei, dar nu oferă alta. Mai este un amănunt: Pandele ar fi spus în 1938 că între Orfeu și Isus este o profundă și semnificativă asemănare… A vrut mai tîrziu să scrie o nuvelă pe această temă, dar a abandonat proiectul. Așadar: Euridice, Orfeu, Isus, suprapuneri de mituri, mai multe sugestii (nu lipsește nici cea de natură religioasă), amnezii, interpretări care nu pot ajunge pînă la capăt, provocarea continuă a lectorului. Aceasta din urmă citește peste tot semne și caută mituri. Cu ce folos epic? Folosul este că întărește în el ideea unei legături ample și secrete între actele existenței. Nici un lucru nu este singur în univers, nici o întîmplare nu este fără legătură cu altă întîmplare, inițială, sacră. Pandele este, în fond, un Orfeu care a uitat (a pierdut) pe adevărata Euridice, a zărit-o o clipă și a devenit, apoi, amneziac. Apare cineva (fiul) și-i trezește conștiința uitării. Pornește în căutarea faptului insolit și dispare… A găsit, el, oare, pe adevărata Euridice, esențiala Euridice? Și dacă aceasta se identifică pînă la urmă cu moartea?!… Chestiuni insolubile în analiză.

Mai sigur este, în această ordine a miturilor, că Niculina, „neîntrecuta vrăjitoare”, este o Circe (Albini o numește, cu o vorbă aspră, „curvă”) instruită, o artistă totală, orientată în mitologie. Ea recită din Odiseea și practică aproape toate artele, de la dans la teatru. Se umilește (dacă este adevărată informația lui Albini) pentru a-și afla tatăl dispărut, adică arhetipul, originea, identitatea. Seria interpretărilor este, practic, nelimitată… Pesonajele din Nouăsprezece trandafiri nu sînt numai purtători de mituri, ei sînt și interpreți ai miturilor și fac teorii care acoperă uneori, din păcate, cîmpul epic. Impresia este, de la un punct, că faptele de existență sînt chemate să ilustreze teoriile mitografului și nu invers. Poate că secretul acestei ample narațiuni savante este sugerat în proiectul scriitorului Anghel D. Pandele de a completa, prin teatru, mitologia antică prin achizițiile spirituale ale omului occidental: „Greșeala pe care au făcut-o toți dramaturgii contemporani, greșeala pe care am făcut-o și eu (pentru că, trebuie să-ți mărturisesc, am scris și eu o piesă, în tinerețe) este că am încercat să reinterpretăm drama, adică mitologia antică în perspectiva istoriei moderne. Or, trebuie, dimpotrivă, să prelungim și să completăm mitologia antică prin tot ce omul occidental a învățat în ultima sută de ani. De aceea, piesele mele trebuiesc întîi tipărite, adică făcute accesibile meditației fiecărui cititor în parte, și numai după aceea reprezentate (și nu neapărat pe scenele marilor teatre). Mai ales că aceste piese se presupun și se implică una pe alta, așa cum întreaga mitologie greacă este implicată în fiecare din marile tragedii clasice”.

Ceea ce se petrece în Pelerina (1975) este, zice un personaj, „ca într-un roman de aventuri”. Observația nu-i departe de adevăr. Epica aglomerează la suprafața textului tehnicile suspansului: elemente disparate, indivizi cu identități dubioase, piste false, anchetatori care vor să descopere firele a ceea ce ei bănuiesc a fi un „complot vast și foarte inteligent organizat”. Sînt procedeele curente ale narațiunii polițiste și, în ultimele scrieri, Mircea Eliade recurge la ele într-o mai mare măsură decît o făcea înainte. Pantelimon, Ulieru, Ghibercea, Petrescu Doi, Pantazi, inspectori ai poliției secrete caută să afle misterul unui individ suspect, Zevedei, care poartă o pelerină veche cu două petice simetric cîrpite pe umăr și întreabă, la 19 mai 1969, oamenii de pe stradă anul și data calendaristică reală, întrucît, justifică el, primește acasă ziarul Scînteia antedatat cu trei ani (1966). Un prim factor de suspiciune pentru poliție, care crede că numitul Zevedei, fost deținut politic timp de 15 ani, face parte dintr-un grup subversiv și își caută acum legătura superioară pierdută. Acțiunea narațiunii se desfășoară propriu-zis în acest plan. Infractorul, în sens figurat, rămîne doar obiect de cercetare, nu intervine decît superficial, prin aparițiile și disparițiile lui, în text. Inspectorii de poliție vor să elucideze misterul apariției unui ziar antedatat și n-au ca punct de reper decît pe omul cu pelerina. Se pronunță des și numele unei fabrici de cerneluri din Slatina, este invocată, apoi, o afacere mai veche de la Muzeul Costumelor și o tînără chimistă fugită în străinătate.

Ce legătură există între aceste fapte? Aparent niciuna. Rostul anchetei este să dovedească însă că sînt canale secrete între întîmplările izolate. Narațiunea adună deocamdată probe. Convorbirile cu Zevedei sînt înregistrate pe bandă de magnetofon și o referire întîmplătoare la „problema timpului” și la Von Braun stîrnește alt rînd de bănuieli. O frază: „eu am făcut politică 15 ani și pușcărie tot 15 ani… de aceea trebuie să înțeleg problema timpului.” este întoarsă pe toate fețele. Credința anchetatorilor este că vorbele întîmplătoare ascund un cod, comunică un mesaj și că același rol îl au și numerele antedatate din Scînteia. Prin greșeli de tipar programate se transmite în țară și străinătate un experiment pe care îl face serviciul de informații al unei Supra-Puteri. Pantelimon, tînăr specialist, descoperă un cod bazat pe fazele lunii și mesajul, în fine decriptat, reproduce o propoziție din Biblie („Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăția cerurilor”) și el vine din Uganda, acolo unde s-a refugiat chimista Sanda Irineu, fosta prietenă a lui Pantelimon. Mesajul este pacifist și Pantazi, bătrînul colaborator al poliției, este decepționat de miza acestei căutări în sensul sacru medieval: „Ai să înțelegi, poate, mai tîrziu, spuse. Au fost mulți săraci cu duhul în toată lumea asta a noastră. Dar cel mai faimos tot Parsifal a rămas. Căci a fost singurul care a întrebat: unde se află potirul Sfîntului Graal?… Halal de Graalul nostru! continuă cu o voce obosită, depărtată. Halal de Graalul care ne-a fost nouă