se putea socoti norocoasă dacă ajungea acasă înainte de lăsarea întunericului. Aşa că a întors volanul cât de tare a putut. Sandviciul împachetat de Bertie a alunecat şi s-a împrăştiat pe podea. A înfipt piciorul în pedala de acceleraţie. Motorul a scrâşnit. Vântul s-a repezit şuierând prin coşurile goale. În încercarea de a câştiga timp, a decis s-o ia pe o scurtătură şi iarăşi s-a rătăcit. Fusese la Clacton-on-Sea de zeci de ori, dar fără semne de circulaţie totul arăta altfel, şi totuşi la fel; i se părea că fusese lăsată singură în mijlocul unui labirint de grădină. S-a chinuit să găsească ieşirea. Din nefericire, se înserase deja când a reuşit să iasă din Clacton-on-Sea.

Era ora când se stingeau luminile, aşa că nu a aprins farurile. Drumul abia se mai vedea şi a trebuit să conducă încet. Ţinutul era pustiu. Lui Susan i se părea că toată lumea se ascunsese în adăposturi. Înainte să ajungă la Epping, a pornit să urle sirena. Zeci de reflectoare de lângă aerodromul din North Weald au început să măture cerul. Fasciculele luminoase brăzdau norii. Şi-a încleştat mâinile pe volan. În câteva secunde, tunurile antiaeriene au început să tragă. Detunăturile îi făceau urechile să-i ţiuie. Lumina exploziilor aeriene aprindea cerul. A mărit viteza, încercând să nu iasă de pe şosea.

A ajuns acasă când asupra Londrei începeau să cadă primele bombe. A văzut prin parbriz străfulgerările incandescente care luminau orizontul. După câteva secunde, a ajuns-o unda acustică. Bubuit de explozii. Pământul, maşina, chiar şi oasele ei păreau că vibrează. A ieşit din cabină, lăsând cheia în contact, şi a fugit înăuntru. Plămânii i s-au umplut de mirosul de pulbere arsă. A deschis uşa în goană şi a strigat:

— Bunicule!

Bertie s-a ridicat de pe scaunul din bucătărie aşezat la fereastra din faţă şi a luat-o în braţe. Susan i-a simţit îmbrăţişarea puternică.

— Îmi cer iertare.

Bătrânul s-a uitat la ea.

— Te simţi bine, draga mea?

Susan a dat din cap că da.

— Am încercat să-i urnesc pe soldaţi să te caute, dar afurisiţii nici nu s-au clintit din cort. Nişte laşi.

— S-au întors porumbeii? a întrebat ea.

— Toţi până la unul.

— Şi cei din operaţiune?

Bertie a făcut semn că nu, apoi s-a lăsat pe spătarul scaunului.

— Ce s-a-ntâmplat?

A răsunat o explozie puternică şi s-a oprit.

— Au acoperit cu vopsea toate semnele de circulaţie.

Bătrânul a înălţat din sprâncene.

— De ce?

Susan a înghiţit în sec.

— Se pregătesc de invazie, a răspuns ea.

Nu a mai găsit curaj să-i spună şi că linia de coastă era apărată de manechine de la magazinul universal.

Capitolul 33 EPPING, ANGLIA

Susan privea nemişcată în castronul cu fiertura de ovăz. Chiar dacă o durea stomacul de foame şi, de slabă ce era, i se vedeau coastele ca unui câine fără stăpân, nu îi venea să ducă lingura la gură. Nu dormise deloc. Bombardamentele fuseseră nemaipomenit de intense. Atât de violente, încât se gândea că în Londra nu mai rămăsese piatră peste piatră, doar o gaură uriaşă până în miezul Pământului.

Aproape toată noaptea au urlat sirenele. Au tras tunurile. S-a zguduit pământul. Înfăşurată în pătură ca într-un cocon, Susan s-a rugat până au început s-o doară mâinile – londonezii să fie la adăpost, Marea Britanie să supravieţuiască, iar Ollie să se întoarcă acasă.

Dimineaţa, când s-a trezit, a mai găsit un porumbel care se întorsese din Franţa, unul singur din cei aproape patru sute care încă lipseau. Şi nu era Ducesa.

— Trebuie să mănânci ceva, a spus Bertie.

— Nu pot.

— Încearcă, a spus el. Trebuie să ne păstrăm puterile ca să câştigăm războiul.

Lui Susan i-a zburat gândul la Clacton-on-Sea. Cazematele false. Soldaţii-manechine. Pentru prima dată, speranţa ei în victorie nu doar că pălise, se stinsese de tot. În cel mai bun caz, oamenii trebuiau să înveţe să trăiască sub stăpânirea lui Hitler.

Bertie a împins castronul spre ea.

— Fii tare ca oul, draga mea.

Lui Susan i s-au umezit ochii. Şi-a şters obrajii şi a luat lingura în mână. A mâncat până la ultimul strop fiertura searbădă, fără lapte, scorţişoară sau zahăr. A lăsat lingura jos, gândindu-se că Operaţiunea Columba avea neapărat nevoie de un miracol ca să nimerească punctul slab din platoşa nazistă, dacă era ca Marea Britanie să supravieţuiască.

Dimineaţa şi-a petrecut-o îngrijind porumbeii. Pe când curăţa hulubăriile, Susan şi-a ridicat privirea spre cer, în speranţa că o va zări pe Ducesa rotindu-se deasupra mestecenilor. Copacii însă erau goi, doar nişte veveriţe îndrăzneţe se căţărau pe crengi în căutare de provizii pentru iarnă. Tocmai arunca gunoiul, când a auzit apropiindu-se un camion. Alertaţi de zgomotul motorului, soldaţii au ieşit în fugă din cort. Bertie a coborât din verandă încheindu-se la haină.

Susan a fost înştiinţată imediat că militarii aduseseră cuştile pentru următorul val de porumbei. De data asta însă, cuştile nu mai semănau deloc cu celelalte. De fapt, nici nu erau cuşti sau coşuri. Erau nişte cilindri de carton, cam ca tuburile poştale pentru documente, de care erau prinse paraşutele. Fără plasă de sârmă. Doar câteva găuri date la capete ca să lase aerul înăuntru. Porumbeii săi urmau să fie închişi în nişte sarcofage tubulare.

— Bine, dar e inuman! a izbucnit Bertie, examinând unul din tuburi.

Soldatul care le livra, un bărbat pistruiat cu fălci pătrăţoase şi păr de culoarea cabinei de telefon37, a venit la Bertie şi i-a spus:

37. Tradiţional, cabinele telefonice din Marea Britanie sunt vopsite în roşu.

— Este un model nou.

— Model nou, la naiba! Ăsta e tub de poştă.

— Porumbeii nu pot să se mişte, a adăugat Susan. Şi nici să vadă.

— Vechile cuşti ocupau prea mult loc în avion, a spus soldatul, vârându-şi