aliate36. Trei sute de mii de soldaţi au reuşit astfel să fugă din port cu o flotă de vase militare, dar şi în bărcile şubrede ale pescarilor. A fost miracolul de la Dunkerque. Dar în Calais au murit mii de soldaţi. Mieii de sacrificiu, după cum spunea Bertie.

36. Bătălia de la Dunkerque (Dunkirk, în engl.) a avut loc între 26 mai şi 4 iunie 1940.

— Andrew ar fi mândru să ştie că tatăl lui se luptă să-şi apere căminul, a spus ea, privindu-l pe bărbat în ochi. Îl voi pomeni pe Andrew în rugăciunile mele.

— Mulţumesc. Bărbatul a oftat adânc, apoi s-a îndreptat de spate. Te sfătuiesc să-ţi termini treaba cât mai repede şi să te întorci acasă. De câteva nopţi, avioanele vin tot mai devreme.

Susan a dat din cap şi a pornit mai departe, mişcată la gândul că porumbeii au putut redeştepta în mintea bărbatului asemenea amintiri frumoase, şi întristată de pierderea atâtor vieţi tinere, la care aveau să se adauge mult mai multe în curând.

După ce a mai întâlnit şi alţi voluntari pe drum, şi-a dat seama că misiunea lor era să camufleze absolut toate indicatoarele rutiere din peninsulă. Panourile prea solide pentru a fi smulse cu nişte simple unelte de grădinărit erau acoperite cu vopsea. Pe coasta comitatului Essex era un adevărat labirint de drumuri şerpuite şi a dedus că militarii, sau cel puţin voluntarii, voiau ca nemţii să nu se orienteze prea uşor în teren. Oare armata lui Hitler îşi va încetini înaintarea dacă va greşi drumul de câteva ori?

Susan a ajuns pe coastă după-amiază. Locul se schimbase de la ultima ei vizită. Mai exact, fusese transformat într-un avanpost militar. În loc să descarce sau să-şi mănânce pachetul pregătit de Bertie, a avut curiozitatea să vadă ce se petrecea acolo. A parcat camioneta pe marginea drumului şi a ieşit din cabină.

Malul înalt şi abrupt era presărat cu cazemate, un fel de mici fortificaţii de beton, cu nişte deschizături dreptunghiulare în loc de ferestre. Plaja sălbatică de mai înainte părea acoperită cu kilometri întregi de sârmă ghimpată. Pe stâncile falezei se vedeau nişte tunuri uriaşe, cu ţevile ridicate spre cer. Soldaţii, câte unul lângă fiecare cazemată, supravegheau Canalul Mânecii.

Ameninţarea unei invazii era cât se poate de reală. Au început să-i tremure picioarele. Marea Britanie se pregătea de război chiar la ea acasă. Şi undeva departe, dincolo de apele acelea plumburii, se afla Ollie. Susan şi-a împreunat mâinile şi s-a rugat ca el să ajungă cumva acasă. Dar acasă pentru ce? Pentru o ţară ocupată de nemţi?

Se aştepta să audă comenzi răstite de comandanţi, să vadă soldaţi cărând obuze şi lăzi cu muniţie. Peninsula era însă straniu de tăcută. Calmul de dinaintea furtunii naziste, şi-a spus ea în gând. Se auzeau doar pescăruşii, planând ca nişte zmeie deasupra valurilor care se spărgeau de ţărm. Uitându-se la una dintre cazemate, Susan a observat că soldatul nu se clintise din loc. Disciplinat. Stoic. Îşi făcea datoria. Câteva clipe mai târziu, un pescăruş, obosit pesemne de cât plutise pe aripile vântului, s-a lăsat în zbor deasupra soldatului şi i s-a aşezat pe cască.

Susan şi-a închipuit că soldatul o să alunge pasărea, dar el a rămas în poziţie de drepţi, cu privirea aţintită spre mare. Lui Susan i s-a ridicat părul pe ceafă.

— Hei, a strigat ea, cu vocea acoperită de zgomotul valurilor.

Soldatul a rămas nemişcat. A mai strigat o dată, dar nici soldatul acela, nici ceilalţi militari nu au băgat-o în seamă.

Şi-a făcut curaj şi a urcat până la cazemată. Când s-a apropiat, pescăruşul şi-a luat zborul, casca soldatului i-a alunecat într-o parte, gata să cadă. Impasibil, soldatul nu şi-a luat ochii de la mare. După câţiva paşi, şi-a dat brusc seama că soldatul – dacă putea fi numit aşa – nu era decât un manechin în haine militare. Casca era plină de găinaţ de pescăruşi. S-a cutremurat. Când s-a uitat mai îndeaproape, a văzut nu numai o momâie, ci şi o cazemată încropită din cărămizi puse una peste alta, vopsite cenuşiu. Tunurile aduse aici pentru a păzi coasta erau de fapt nişte ţevi de scurgere în care se aduna apa. Fortificaţia de pe coastă era în întregime o mare păcăleală. Toate cazematele, tunurile şi soldaţii erau nişte făcături. Sârma ghimpată părea singurul lucru real. Dumnezeu să ne-ajute, şi-a spus ea.

Unde erau soldaţii britanici? Nemţii aveau nevoie doar de un simplu cleşte de tăiat sârma ca să treacă fluierând prin Essex. Garda Naţională, înarmată cu puşti de vânătoare, baionete înjghebate din cuţite legate de prăjini şi cocktailuri Molotov, nu putea nici ea să le încetinească înaintarea. După ce mărşăluiau prin Essex, aveau să intre în Londra. Lui Susan îi venea să plângă. Să renunţe. În schimb, s-a forţat să se întoarcă la camion.

Urmărită de gândul fortificaţiilor de mucava, i-a trebuit mai mult de o oră să descarce porumbeii. Când a pus pe iarba uscată şi ultimul coş, porumbeii au început să se foiască, simţind că se apropie timpul de zbor. Susan a deschis rând pe rând uşiţele. Porumbeii s-au înălţat în aer bătând din aripi. Privindu-i cum dau ocol pe deasupra sa, a simţit cum o doboară un val de tristeţe la gândul că era ultimul lor zbor de pregătire. Dacă se gândea la rata de supravieţuire a misiunii, era şi ultima oară când îi vedea împreună în stol.

Susan a strâns coşurile goale şi a plecat. După câteva mile, a ratat ieşirea de pe drumul principal, pentru că lipsea indicatorul, sau poate pentru că era cu gândul la manechinele recrutate acum de armata britanică. Oricum, înainte să-şi dea seama ce făcuse s-a trezit la capătul celălalt al peninsulei.

Soarele apunea deasupra copacilor. Întârziase prea mult pe ţărm şi