— Un neghiob, a spus Bertie întorcându-se la Susan. Stau pe degeaba în curtea noastră, ba se şi hrănesc cu mâncarea noastră, dar nu mişcă un deget ca să ne ajute.

Susan a băgat de seamă că Bertie se înroşise la faţă.

— Ordine, la dracu’! a exclamat el. Dorm toată ziua în cort, aşteptând să sune afurisitele alea de sonerii. Ascultă la mine, draga mea. În Primul Război, soldaţii noştri nu erau aşa de puturoşi.

Susan l-a urmărit cu privirea pe Bertie, care luase un coş şi se chinuia să se ducă la camionetă. Era furioasă şi ea că soldaţii leneveau în cort, pesemne jucând cărţi sau dormind. Şi asta în timp ce, sub nasul lor, trudea un bătrân care abia se ţinea pe picioare. Stăteau cu mâinile în sân. Aşa că, înainte să-i piară curajul, s-a dus cu paşi mari la cort şi a tras cu putere uşa de pânză.

Unul dintre soldaţi, care citea o revistă, a închis coperta brusc. Celălalt s-a ridicat grăbit din patul de campanie.

— Mişcaţi-vă dosul! a strigat Susan, care îşi simţea urechile zvâcnind.

Soldaţii s-au înroşit până la urechi, de parcă o femeie intrase peste ei în sala de duş.

— Afară cu voi! Puneţi mâna la treabă, a spus ea şi le-a arătat uşa. Dacă nu, îl sun pe comandant să-i spun că dormiţi în post!

Soldatul care citea revista i-a replicat:

— N-ai tu curajul ăsta!

— N-am? a întrebat Susan punându-şi mâinile în şolduri. Sau poate vreţi să-l sun pe vicemareşalul Keith Park?

Soldatul a rămas cu gura căscată. Cei doi s-au uitat unul la celălalt, apoi au zbughit-o pe uşă.

Bertie, care tocmai căra un coş cu porumbei, s-a oprit cu un zâmbet larg pe faţă. S-a uitat după ei cum adună coşurile şi le pun în camionetă.

— Te-ai descurcat bine, a spus el, ducându-se la Susan.

— Nu-mi vine să cred că am făcut aşa ceva, a spus ea şi a tras adânc aer în piept pentru a-şi calma bătăile inimii.

— A fost bună chestia cu vicemareşalul, şi eu aş fi făcut la fel. Dar cred că vorbele alea tari i-au pus în mişcare de-adevăratelea.

Susan s-a relaxat.

— Le-am auzit la bunica, o dată sau de două ori.

— La mine a mers de fiecare dată, a spus Bertie, zâmbind, şi s-a apucat din nou de lucru. Auzi, dos!, a pufnit el în râs.

Toată dimineaţa, Susan şi Bertie au pus porumbeii în coşuri, în timp ce soldaţii le încărcau în camion, înjurând printre dinţi din când în când. Cu toate că linia de producţie funcţiona eficient, Susan ştia că nu antrenamentele erau problema, ci cota de încă cinci sute de porumbei. S-a dus în hulubărie să aleagă porumbei destul de mari şi în putere să zboare peste Canalul Mânecii, chiar dacă nu erau îndeajuns de bine pregătiţi. Ca să fie sigură că se puteau orienta la zborul de antrenament, a mai luat şi vreo treizeci de porumbei cu experienţă, deşi erau obosiţi după zborul din Franţa. Când a terminat, nu mai rămăseseră decât puiandrii şi porumbiţele care cloceau în cuiburi.

A insistat ca Bertie să rămână la crescătorie, să se uite după porumbeii care se întorceau. Bertie s-a opus la început, dar în cele din urmă s-a înmuiat, după ce Susan i-a atras atenţia că soldaţii, care se întorseseră în cort, erau în toane proaste şi trebuia să stea cineva cu ochii pe ei ca lucrurile să meargă bine. Bunicul i-a pregătit dejunul: o bucată de pâine, prăjită ca să nu se simtă cât era de veche, şi o bucăţică de brânză. În timp ce ieşea cu camioneta din curte, l-a văzut pe Bertie aşezat pe verandă în aşteptarea altor porumbei iviţi la orizont.

Drumul lui Susan prin Essex a fost lipsit de evenimente; pe şosea erau puţine maşini, şi încă şi mai puţini oameni pe străzi. I se părea că toată Anglia se ascunsese în casă, pregătindu-se pentru o iarnă grea sau pentru următoarea serie de bombardamente. Când s-a apropiat însă de Clacton-on-Sea, a văzut pe marginea drumului trei voluntari ai Gărzii Naţionale35, fie prea bătrâni, fie respinşi la înrolare, care săpau o groapă ca să înfigă un indicator. Mantalele le acopereau uniforma, dar erau uşor de recunoscut după bonetele kaki. Armele lor – o adunătură de puşti de vânătoare vechi – stăteau sprijinite de un mesteacăn ca nişte vreascuri de foc. Susan a oprit şi a coborât geamul.

35. Formaţie paramilitară britanică, înfiinţată la începutul războiului pentru apărare în cazul unei debarcări germane.

— Ce faceţi aici? a întrebat ea.

Un bărbat cu mustaţa încărunţită şi cu obrajii umflaţi, ca o veveriţă care ascunde ghinde, a aruncat lopata şi a venit spre camion.

— Ne pregătim de invazie.

Susan a strâns volanul în mâini până i s-au albit încheieturile degetelor. Bărbatul şi-a aranjat boneta şi a pus mâinile pline de pământ pe uşa camionului.

— Cu ce treabă?

— Asociaţia Naţională pentru Porumbei, a spus ea.

Bărbatul a ezitat câteva clipe, iar ea a scos insigna SNP, pe care prefera să o ţină în poşetă, şi nu la rever, şi i-a înmânat-o. Bărbatul s-a uitat la insignă, apoi la porumbeii din spatele camionetei

Susan a observat că privirea i s-a îmblânzit.

— Când era mic, Andrew, băiatul meu, hrănea porumbeii în parc, a spus el cu glas înecat şi i-a înapoiat insigna. Îi plăcea să le dea coaja de pâine de la sandviş.

Susan a zâmbit şi a pus insigna la loc.

Bărbatul a răsuflat adânc, scoţând aburi pe gură în aerul rece.

— Andrew nu s-a mai întors de la Calais.

Cuvintele lui au mişcat-o adânc. Citise în ziar despre soldaţii britanici din Calais. Ţinuseră piept invaziei germane, luptând până la capăt, ca să câştige timp pentru evacuarea trupelor