E prea mult. O să-mi smulg părul din cap dacă trebuie să stau în rover atâta amar de timp.

Oricum, sunt epuizat după atâta ridicat de bolovani și după atâta văicărit despre ridicatul de bolovani. Cred că mi-am întins un mușchi al spatelui. O s-o iau ușor pentru restul zilei.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 201

Mda, cu siguranță mi-am întins un mușchi al spatelui. M-am trezit în agonie.

Așa că am luat o pauză de la planurile legate de rover. În schimb, mi-am petrecut ziua luând medicamente și jucându-mă cu radiația.

Mai întâi, m-am îndopat cu Vicodin pentru spate. Aplauze pentru rezervele medicale ale lui Beck!

Pe urmă am condus până la GTR. Era exact unde l-am lăsat, într-o gaură, la patru kilometri distanță. Numai un idiot ar ține chestia aia lângă habitat. Așadar, cu toate acestea, l-am adus înapoi la habitat.

Fie mă omoară, fie nu. Cei care l-au construit au depus o grămadă de efort doar ca să se asigure că nu se sparge. Dacă în NASA nu pot să am încredere, atunci în cine? (Deocamdată o să uit că NASA ne-a spus să-l îngropăm undeva departe.)

Pentru călătoria înapoi, l-am pus pe acoperișul roverului. Puișorul ăla chiar că scuipă căldură.

Aveam niște tubulatură flexibilă din plastic, destinată reparațiilor minore ale recuperatorului de apă. După ce am adus GTR-ul în habitat, am lipit cu mare atenție o parte din tubulatură în jurul deflectoarelor de căldură. Folosind o pâlnie făcută dintr-o bucată de hârtie, am turnat apă în tub și am lăsat-o să se scurgă într-un container pentru mostre.

Desigur, apa s-a încălzit. Asta nu e chiar o surpriză, dar e plăcut să vezi că termodinamica e atât de bine-crescută.

Problema e următoarea: regulatorul atmosferic nu funcționează constant. Viteza de separare prin îngheț este dictată de temperatura de afară. Așa că aerul rece de retur nu vine în flux invariabil, iar GTR-ul generează o căldură constantă, predictibilă. Nu poate să-și „crească” producția.

Așa că o să încălzesc apă cu GTR-ul ca să creez un rezervor de căldură, apoi o să fac aerul de retur să barboteze prin ea. Așa nu trebuie să-mi fac griji legate de momentul când vine aerul. Și nu mă voi confrunta cu modificări bruște ale temperaturii din rover.

Când efectul Vicodinului s-a dus, spatele mă durea și mai tare ca înainte. O să fiu nevoit s-o iau încet. Nu pot să înghit pastile la nesfârșit. Așa că-mi iau câteva zile libere de la munca grea. În acest sens, am făcut o mică invenție pentru uz personal…

Am luat patul lui Johanssen și i-am scos somiera. Pe urmă am așezat prelata de rezervă de la habitat peste cadru, făcând o adâncitură înăuntrul patului, în timp ce restul prelatei pica în jurul cadrului. Odată ce am fixat surplusul de prelată cu pietre, am obținut o cadă de baie impermeabilă!

A fost nevoie de doar 100 de litri ca să-mi umplu cădița.

După aia am șterpelit pompa de la recuperatorul de apă. (Pot sta o bună bucată de vreme fără ca recuperatorul de apă să funcționeze.) Am conectat-o la încălzitorul meu de apă de pe GTR și am vârât în cadă atât furtunul de intrare, cât și pe cel de ieșire.

Da, știu că e ridicol, dar n-am mai făcut o baie de pe vremea când eram pe Pământ și mă doare spatele. În plus, oricum o să petrec 100 de zile solare alături de GTR. Alte câteva n-au ce să strice. Asta e gândirea mea de rahat și țin la ea.

A durat două ore să încălzesc apa la 37°C. Când am atins temperatura dorită, am oprit pompa și am intrat. Oh, frățioare! Tot ce pot spune e „Ahhhhhhhh”.

De ce naiba nu m-am gândit la asta mai înainte?

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 207

Am petrecut ultima săptămână revenindu-mi după problemele cu spatele. Durerea nu era foarte mare, dar pe Marte nu există niciun relaxoterapeut, așa că n-am vrut să risc.

Am făcut băi fierbinți de două ori pe zi, am zăcut mult în cușetă și m-am uitat la seriale căcăcioase din anii ’70. Am văzut deja toată colecția lui Lewis, dar altceva nu prea am ce face. A trebuit să văd reluări.

M-am gândit o grămadă.

Pot să fac totul mai bine dacă am mai multe panouri solare. Cele paisprezece panouri pe care le-am dus la Pathfinder au furnizat cei 18 kilowați-oră pe care-i pot stoca acumulatorii. Când am călătorit, am stivuit panourile pe acoperiș. Remorca îmi permite să stochez alte 7 (n-o să mai aibă jumătate din acoperiș din cauza găurii pe care o fac în el).

Necesarul de curent pentru călătoria asta o să fie dictat de oxigenator. Totul se reduce la cât curent pot să-i dau nemernicului ăstuia hrăpăreț într-o singură zi solară. Vreau să reduc la minimum numărul de zile în care n-o să călătoresc. Cu cât îi dau mai multă energie oxigenatorului, cu atât mai mult oxigen va produce și voi avea cu atât mai mult timp pentru călătorie între acele „zile solare pentru aer”.

Să fim lacomi. Să zicem că pot să găsesc loc pentru încă paisprezece panouri în loc de șapte. Nu sunt sigur cum o să fac asta, dar să zicem că pot. Asta mi-ar da încă treizeci și șase de ninja-pirați cu care să lucrez, adică un total de cinci zile solare de oxigen per zi solară pentru aer. Ar trebui să mă opresc doar o dată la cinci zile solare. E mult mai rezonabil.

Plus, dacă pot să rezolv stocarea în acumulatori a curentului suplimentar, aș putea să mă deplasez 100 de kilometri per zi solară! Mai ușor de zis decât de făcut, totuși. O să fie greu cu cei 18 kilowați-oră suplimentari de stocat. Va trebui să iau două din pilele de combustie de 9 kilowați-oră ale habitatului și să le încarc