să-și poarte cu demnitate gloria cîștigată, mai ales dacă trăiesc mult. Eu, dacă aș fi cu adevărat erou aș consimți să mor la timp, pentru a sluji cu adevărat ideea în numele căreia am acționat.

— Problema e, spuse Nela, după ce sorbi cu poftă din cafea și din țigară, dacă merită să-ți sacrifici viața pentru o idee, știut fiind că majoritatea ideilor nu rezistă în timp, se dovedesc false. Nu e stupid să mori pentru ceva abstract?

— Nu, răspunse Nedelcu, decis. Tocmai în asta, adică în idee, constă noblețea actului respectiv, caracterul său sublim, total dezinteresat, ideal.

— Dar din dragoste merită să mori?

— Depinde, răspunse Nedelcu, expert. Dacă e vorba de o dragoste neîmpărtășită, nu. Asta nu înseamnă să te răzbuni pe partener. „Nu mă iubești? Atunci mă omor, ca să te pedepsesc.” Numai dragostea combinată cu onoarea merită sacrificiul suprem. Romeo – nu-i așa? – s-a omorît pentru a-i dovedi Julietei că e un gentlemen.

— În sfîrșit, să revenim de unde am pornit. Mi-ați promis că îmi veți povesti totul cu lux de amănunte.

Nedelcu izbucni în rîs, măgulit de interesul pe care îl stîrnise.

— Ei, nici chiar așa! Nu v-am promis niciodată că voi dezvălui amănunte, și încă făcînd risipă. Nu, din păcate, așa ceva nu se poate, aceste amănunte sînt încă secrete și, probabil, vor rămîne secrete, ele sînt acum în mîinile procuraturii și ale altor organe superioare. Ceea ce pot să vă destăinui – și asta se va spune în curînd oficial – este că e vorba nu de o bandă oarecare de răufăcători, de niște indivizi puși pe jaf în scop de căpătuială personală. Nu. E vorba de un fel de asociație care avea scopuri mult mai subtile și mai îndepărtate, altfel nu s-ar fi justificat amploarea acțiunii lor și suma enormă pe care au adunat-o.

— Despre ce sumă e vorba?

— Aproape o sută de milioane. Plus sume importante de valută forte trimise în străinătate. Adică se urmăreau scopuri de un anumit gen, pe care eu nu le cunosc bine, dar pe care le intuiesc. Sarcina mea a fost să demasc tehnica scriptică cu care au reușit să fure, tertipurile pe care le-au folosit și care aparțineau unui tip aflat în umbră, un tip excepțional în materie, un pensionar care a murit între timp.

— Totuși, ce urmăreau ei? insistă Nela. Pentru ce trimiteau banii în străinătate?

— V-am spus că eu nu am avut sarcina să mă ocup de acest aspect, tot ce am aflat, adică cîteva amănunte, le-am aflat întîmplător. Se pare că e vorba de finanțarea unei organizații de fanatici, dar nu știu de ce gen, care trebuiau susținuți aici, dar și în străinătate, unde trebuiau să urmeze niște studii speciale, e ceva foarte complicat și ambiguu, nu cunosc totul și nu vreau să mă amestec. De altfel, sper că tot ce vorbim rămîne strict între noi.

— Vă asigur. Pot să și jur.

— Nu-i spuneți nici măcar doctorului.

— Pe el nu-l interesează așa ceva.

— Nu pentru că n-aș avea încredere în el și-n dumneavoastră, mai ales, preciză Nedelcu, dar nu știu încă ce va ieși la iveală pînă la urmă și ce anvergură va avea scandalul. Eu sînt mulțumit că mi-am făcut datoria.

— Bineînțeles că sînteți mulțumit, dar eu nu sînt, spuse Nela, supărată că Nedelcu își vindea cu greu secretele. Cum v-ați făcut datoria, adică cum i-ați descoperit?

— Greu, bineînțeles. V-am spus că, că în momentul în care am intrat eu pe fir, se știau unele lucruri despre ei, unii erau deja arestați. Dar cine erau cei arestați? Piesele cele mai slabe, figurile cele mai rudimentare, lacomii, mitocanii, țoapele, cei care și-au dat în petic. Și încă cum. Unul, de pildă, care avea pe mînă aprovizionarea cu carne a orașului, și-a construit o vilă superbă (pentru care avea ceva dovezi, o moștenire din partea soției și alte venituri legale), dar asta nu i-a fost de ajuns, tipul a tras în secret o conductă de apă minerală direct în bucătăria lui, ca să aibă borviz proaspăt pentru șpriț la orice oră, sau pentru cură, sau pentru baie. Chestiunea pare absurdă, dar e adevărată, ca și gestul dement al unui șef de restaurant care s-a îndrăgostit de o dizeuză[1] care nu voia să-i cedeze cu nici un chip și pe care cum credeți că a înduplecat-o?

— Cum?

— I-a confecționat o rochie din sute. Adică a cusut bancnotă lîngă bancnotă și i-a făcut o rochie de seară, lungă pînă la călcîie. Dizeuza, cînd s-a văzut în posesia unui asemenea obiect care n-a figurat pînă acuma nici în filme, nici măcar în Dolce vita, și-a pierdut mințile și a dat o serată la care a invitat diferite prietene pe care le-a făcut să leșine de invidie și care au turnat-o, firește.

— Și cîte sute erau în rochia respectivă? întrebă Nela, amuzată la culme.

— Nu știu exact, dar aproximativ vreo mie de bucăți. Adică o sută de mii de lei.

— Gestul e superb din partea unui bărbat, nu?

— Luat în sine, da, îți trebuie o anumită nebunie ca să săvîrșești așa ceva, acceptă Nedelcu, care se ambalase puțin, adică căpătase plăcerea de a povesti. Dar nu aceștia erau pilonii principali ai afacerii, ei erau adiacenții, găinarii; boșii erau alții, oameni deștepți, instruiți, puși în slujba unei idei, așa cum v-am mai spus. Schema lor era excelent concepută de acel specialist pensionar. Cum am ajuns în posesia cheii care descifra schema? Aici e aici!

— Cum ați ajuns?

— Datorită unei șanse. O șansă pe care o au toți cei care urmăresc cu perseverență dezlegarea unui mister. Pentru că orice mister are o supapă pe unde scapă un firicel de adevăr. Iar acesta iese la iveală în mod obișnuit, firesc, atunci cînd nu te aștepți.

Nedelcu o privi pe Nela fix, concentrîndu-se și tăcînd vreme îndelungată.

— Iertați-mă, spuse el, solemn, dacă insist asupra caracterului strict confidențial al mărturisirilor mele, nu vreau cîtuși de puțin să vă jignesc, dar aici e o chestiune de onoare la mijloc… Sau poate chiar de viață