Capitolul 11

Să disprețuiești — bravând — judecata oamenilor nu e greu, dar să disprețuiești propria-ți judecată e cu neputință.

A. S. PUȘKIN (Dintr-o scrisoare către P. Vlazemski)

Următoarea însemnare din jurnal îl uimi pe aspirantul Krivoșein prin scrisul neregulat, parcă schimbat chiar.

„6 septembrie. Dar, eu n-am vrut… N-am vrut așa ceva! Îmi vine să strig: nu am dorit asta! M-am străduit să iasă totul bine… Fără cârpăceală și greșeli. De aceea n-am dormit nopți întregi. Stăteam cu ochii închiși, îmi imaginam în toate amănuntele corpul lui Hercule, apoi al lui Adam, îmi precizam ce corective trebuie să-i aduc dublurii.

N-am putut să rezolv totul într-o singură ședință. N-am putut și pace! De aceea am și dizolvat de fiecare dată ceea ce a rezultat… Doar nu era să dau naștere unui schilod, cu mâini și picioare de diferite lungimi. Și nici nu mi-a trecut prin minte că la fiecare dizolvare eu mă ucid pe mine. De unde era să știu asta?!

…De îndată ce lichidul a conturat capul și umerii lui, dublura s-a apucat cu mâinile-i puternice de marginea rezervorului, a sărit afară — eu tocmai declanșam aparatul de filmat, imortalizam clipa istorică a apariției omului din mașină — și a căzut în fața mea pe linoleum, plângând cu sughițuri. M-am repezit la el:

— Ce-i cu tine?

Cu mâini lipicioase îmi cuprinse picioarele, se freca cu capul de ele, îmi săruta mâinile, pe când încercam să-l ridic:

— Nu mă omorî! Nu mă mai omorî. Valea, dragule, iubitule! Doar eu sunt tu… Atunci de ce mă omori, oooh! Nu trebuie! De douăzeci și cinci de ori… de douăzeci și cinci de ori m-ai omorât, o-oo-o! mugea el și se tăvălea pe jos.

Dar eu nu știusem. Eu nu puteam să știu că, la fiecare nouă încercare, conștiința lui reînvia! El înțelegea că eu îl refac, îi croiesc din nou corpul, îl sucesc cum vreau, dar nu putea să facă nimic. Și în urma comenzii mele „Stop!”, la început se dizolva corpul lui, apoi se stingea conștiința… De ce nu mi-a spus idiotul acela artificial că conștiința începe să funcționeze înainte de apariția corpului?!”

— Ei, drăcie! mormăi descumpănit aspirantul. Într-adevăr, creierul trebuie să intre ultimul în acțiune… Ia stai, când a fost asta? El întoarse filele, se uită la dată și oftă cu o oarecare ușurare. Nu, el nu-i vinovat. În august și septembrie încă nu putea să-i comunice nimic. Încă nu înțelegea nici el. Dacă ar fi condus el această experiență, ar fi greșit exact la fel.

„…Și a rezultat un om cu o conformație clasică, cu o înfățișare frumoasă, dar cu psihicul frânt, de sclav asuprit. „Cavaler neînfricat și fără pată”…

Acum n-ai decât să dai din colț în colț, lepădătură, să cauți vinovații. N-am știut, m-am străduit! Oare te-ai străduit doar? Oare n-a fost și amorul tău propriu în joc? Nu te-ai simțit ca un dumnezeu ce șade deasupra norilor, într-un fotoliu de piele cu număr de inventar, un dumnezeu, de ale cărui gânduri și comenzi, atât de șovăitoare, depindea apariția sau dizolvarea omului! A fi sau a nu fi. Oare nu te încerca o desfătare intelectuală neobișnuită atunci când, iară și iară, îi dădeai „mașinii-mamă” comenzile „Start!”, „Nu e bine!”, „Stop!”?

…El a încercat chiar de la început să scape din laborator, să fugă. Abia l-am convins să se spele și să se îmbrace. Tremura tot. Nici nu putea fi vorba să lucreze împreună cu mine în laborator.

A locuit la mine cinci zile, cinci zile îngrozitoare. Eu tot speram că o să-și vină în fire, o să se refacă… Da de unde! El are trup sănătos, știe tot, ține minte totul. „Mașina-mamă” a introdus în el, cu multă conștiinciozitate, informația mea, cunoștințele mele, memoria mea… Dar toate erau stăpânite de frica celor trăite, o frică care nu se supunea nici voinței, nici gândurilor lui. Din cauza aducerilor-aminte, părul i-a albit chiar din prima zi.

Față de mine încerca un sentiment de groază pe care nu reușea să și-l înfrângă. Când mă înapoiam acasă, sărea deodată în picioare și lua o figură smerită. Spatele lui de gladiator se încovoia, brațele cu mușchi puternici și proeminenți atârnau relaxate, și toată făptura lui căuta parcă să pară mai mică. Iar ochii… O, ochii aceia! Mă priveau rugători, de parcă ar fi fost ai unei ființe încolțite care cere îndurare. Mă cuprindea un sentiment de teamă și mă simțeam stânjenit. Niciodată n-am văzut un om care să privească astfel.

Iar azi noapte, pe la orele patru… Nu știu nici eu de ce m-am trezit. În tavan bătea o lumină cenușie, palidă, de la felinarele de iluminat cu gaze. Adam se aplecase deasupra mea, ținând o greutate în mână. Am văzut limpede cum mușchii brațului drept i s-au încordat pentru a lovi. Câteva secunde ne-am privit încremeniți unul pe altul. Apoi el a râs nervos și s-a îndepărtat, târșâindu-și picioarele goale pe parchet.

M-am așezat pe canapea și am aprins lumina. El s-a ghemuit pe podea, lângă șifonier, vârându-și capul între genunchi. Umerii ca și greutatea pe care o ținea în mână tremurau.

— Ce-ai făcut? l-am întrebat cu răutate. Dacă te-ai pregătit, trebuie să lovești. Sufletul tău s-ar fi ușurat și s-ar fi liniștit.

— Nu pot să uit, mormăi el cu vocea-i baritonală, printre sughițuri convulsive de plâns. Înțelegi? Nu pot să uit cum m-ai omorât de… douăzeci și cinci de ori!

Am tras sertarul de la birou, am scos de acolo buletinul de identitate, diploma de inginer, banii pe care-i mai aveam și l-am zgâlțâit de umeri:

— Ridică-te în picioare! Îmbracă-te și pleacă. Pleacă undeva, angajează-te, lucrează, trăiește-ți viața. În doi n-o să putem face nimic. Nici tu n-o să ai liniște, nici eu… Nu sunt vinovat! La naiba, ești în stare să înțelegi sau nu că n-am știut ce se întâmplă?! Omul se poate naște monstru sau bolnav sufletește, sau poate ajunge așa