El se întoarse spre perete tremurând. Asta m-a dezmeticit.

— Iartă-mă. Ia actele mele. Eu am să mă descurc. Uite, vezi — spunând astea am deschis buletinul de identitate — în fotografie tu semeni chiar mai mult cu mine decât eu însumi… Fotograful s-a străduit și el, probabil, să perfecționeze fizionomia mea. Ia banii, geamantanul, hainele și ia-ți zborul. Ai să trăiești singur, liber, ai să muncești și, poate, ai să-ți revii.

Acum două ora a plecat. Ne-am înțeles să-mi scrie de acolo, de unde va găsi de lucru. Dar n-o să-mi scrie…

În orice caz, e bine că a încercat să mă omoare, înseamnă că se simțea înjosit. Deci nu-i un sclav. Poate că o să-și revină cu totul.

Acum stau… Capul mi-e gol. N-am nici o idee. Trebuie s-o iau de la început… O, natură, și totuși, ce ticăloasă ești!.. Cum îți mai place să râzi de planurile noastre! Ne ispitești, apoi…

Lasă! Las-o baltă! Degeaba cauți vinovați. Natura n-are nici un amestec. Ea participă la munca ta doar la un nivel elementar. Restul îți aparține, nu te mai fofila.

Ceasul deșteptător începe să sune. Șapte și un sfert. E timpul să mă scol, să mă spăl, să mă bărbieresc și să mă duc la lucru… Deasupra caselor e un soare încețoșat, iar cerul e învăluit într-o perdea de fum, murdară ca o zdreanță. Vântul stârnește praful, scutură copacii, bate în ușa de la balcon. Jos, lângă casă, troleibuzul îi culege pe oameni din stație. Se adună din nou alții, cu aceeași expresie pe față: nu cumva să întârzie de la lucru!

Și eu trebuie să mă duc la lucru. Am să ajung în curând la laborator, am să trec în jurnal rezultatele experienței nereușite și am să mă consolez cu adevăruri răsuflate: „Omul din greșeli învață”, „În știință nu există căi bătătorite”… Am să mă apuc apoi de experiența următoare. Și din nou am să greșesc, am să schilodesc nu modele, ci oameni… Sunt un cretin visător, încântat de propria lui persoană și înarmat cu tehnica cea mai modernă!

Vântul scutură copacii… Am trăit de toate. Zile de căutări și descoperiri, seri de frământări și griji, nopți de visare… Dar iată că a sosit și dimineața senină și rece, mai înțeleaptă decât seara. O dimineață necruțătoare! Probabil că în astfel de ceasuri pline de luciditate, femeile, după ce s-au gândit toată noaptea la copilul pe care-l purtau în pântece, se duc să-și provoace avort. Și eu am avortat un făt nereușit… Am visat, am dorit fericirea oamenilor, dar am creat până acum doi nenorociți. N-am s-o scot la capăt cu această muncă. Sunt slab, prost — o nulitate. Trebuie să mă apuc de o muncă mediocră — după puterile mele — după aceea să public un articol despre ea, să elaborez o disertație, și totul va fi în regulă.

Vântul scutură copacii. Vântul scutură copacii mereu…

În apartamentul vecin cineva a pus discul cu „Recviemul” de Mozart. Vecinul meu, docentul Priscepo, caută să se integreze încă de dimineață în atmosfera matematicii. „Recvi… Recviem”!.. Pe o asemenea muzică e bine să te împuști. Nimeni n-ar da nici o atenție împușcăturii.

Vântul scutură copacii…

Ce-am reușit să fac? Și doar au existat destule îndoieli, apoi nici măcar îndoieli, ci cunoștințe. Am știut că orice modificare adusă de mine rămâne în el, că „mașina-mamă” ține minte totul. N-am dat nici o importanță acestui fapt. De ce?

…Mi-a trecut prin minte un gând — pe care, ca să nu-mi fie rușine, nici nu l-am exprimat în cuvinte — sau poate un sentiment călduț de siguranță: doar nu sunt eu ăsta. Asta nu mi se întâmplă mie… Și încă ceva — un sentiment de impunitate: am să fac ce vreau și n-o să mi se întâmple nimic…

N-ai să te împuști, lepădătură! N-ai să-ți faci nici un rău! Ai să trăiești până la vârsta pensiei și o să mai ai tupeul să-ți dai viața drept exemplu…

Vântul scutură copacii. Troleibuzul culege oamenii din stație…

Nu vreau să mă duc la lucru”.

„20 septembrie. Asfalt cenușiu. Nori cenușii. Motocicleta înghite kilometrii cu nesaț. Un puști a rămas încremenit la marginea șoselei. Din atitudinea lui se vede că în această clipă a luat o hotărâre de nezdruncinat: Când voi fi mare, am să mă fac motociclist pe o motocicletă roșie! Fă-te motociclist, puștiule, numai cercetător să nu te faci…

Accelerez tot mai mult. Acul kilometrajului a trecut de nouăzeci. Vântul mă plesnește din plin peste obraji. În față a apărut o autobasculantă. Gonește, bineînțeles, drept pe mijlocul drumului, ocupând chiar și partea stângă. Aceste canalii, șoferii de pe basculante, nu-i consideră oameni pe motocicliști. Caută să-i împingă în margine. Ei bine, n-am să-i fac pe plac!

Nu, nu m-am zdrobit de el. Sunt viu. Trăiesc. Stau și scriu cum goneam astăzi, cu ochi sticloși, nu se știe unde și pentru ce. Trebuie să mai notez ceva… Autobasculanta, în ultima clipă, a tras brusc spre dreapta. Am văzut prin oglinda retrovizoare că șoferul a sărit în mijlocul drumului, agitând pumnii în urma mea.

De fapt, chiar dacă m-aș fi făcut praf, ce importanță avea? Mai există un Krivoșein de rezervă, la Moscova… Nu mai pot, mi-e silă de toți și de toate. Și mai ales de mine.

…Cum tremura, cum îmi îmbrățișa picioarele, acel puternic și frumos „alter ego”! Și când te gândești că aș fi putut să-mi dau seama și să preîntâmpin totul! Da, aș fi putut! Dar mi-am zis că o să meargă și așa. Ce atâtea fasoane! Doar el nu eram eu.

Și totul a fost atât de interesant, de bine, de frumos. Visam și discutam, ne îngrijeam de bunăstarea și fericirea oamenilor, făceam jurăminte… Ce rușine! Iar în munca propriu-zisă, am neglijat faptul că dau naștere unui om. La toate m-am gândit: la forme grațioase, la conținutul intelectual, dar că s-ar putea să-l doară sau să-i