fie frică nici prin cap nu mi-a trecut. Am încropit la repezeală o „fundamentare”, cum că în cadrul experienței nu există moarte informațională, și gata. Dar moartea a existat, ca un act de violență asupra lui.

Dar cum de s-a întâmplat? Cum de s-a întâmplat?

Pietrele kilometrice vopsite în alb, de-a lungul șoselei, reflectă zgomotul motorului. Cum de s-a întâmplat? Acul vitezometrului arată o sută zece. Dungile, de un verde cenușiu, o alternanță de pământ și copaci, zboară pe lângă mine. Cu o asemenea viteză aș fi putut scăpa de urmărire, aș fi putut salva pe cineva, sosind la vreme. Dar eu nu am de cine să fug, n-am pe cine să salvez. Am avut pe cine salva, dar trebuia să gândesc cinstit, nu să răsucesc minerul accelerației. Să gândești cinstit…

Pot învinge diferite culmi ale forțelor naturii — și prin efortul gândirii și prin cel al mușchilor. Asta-i adevărul! Cu forțele naturii lucrurile sunt clare. Ele pot fi învinse. Dar cum să te învingi pe tine însuți?

Chiar acum am răsfoit jurnalul și mi s-a făcut de-a dreptul frică. Cât de ticăloasă e judecata mea! De pildă, într-un loc cugetam că nenorocirile care se abat asupra oamenilor se datoresc lipsei lor de principialitate, faptului că mulți își spun că „nu e treaba lor”, iar după numai câteva pagini îmi justific, cu multă abilitate, propria-mi atitudine, de ce stau deoparte, de ce nu vreau să mă pun rău cu Harri Hilobok; n-are decât să-și susțină teza de doctorat… Sau mă gândesc cum să procedez ca descoperirea să aibă urmări folositoare pentru om, pentru ca să mă surprind, apoi, făcând apel la cruzime, referindu-mă la omorurile din lume… Mă cobor (sau ne coborâm împreună, eu și cu dublura care e aspirant, tot una e) până la nivelul unui inginer de rând, căruia îi vine greu și care nu e obișnuit să desfășoare o asemenea muncă. De fapt, îmi pregătesc o asigurare morală pentru cazul când n-aș reuși. Iar atunci când obțin primele succese, mă asemuiesc cu Dumnezeu… Și toate le-am scris cu deplină sinceritate. N-am sesizat nici un fel de contradicții.

N-am sesizat? N-am vrut să sesizez! E mai plăcut și mai comod să apari în toată splendoarea, să te minți pe tine însuți din toată inima, să-ți adaptezi ideile și faptele la propriul confort sufletesc. Reiese deci că, de fapt, eu nu m-am gândit la omenire, ci doar la mine? Reiese că această muncă, dacă ar fi s-o apreciez nu din punct de vedere științific, ci moral, a fost doar o fanfaronadă, ceva mai deosebită, ieșită din comun? Și atunci, când să te mai îngrijești de cine știe ce modele experimentale?

Ce fel de om ești tu, Krivoșein?”

„22 septembrie. Nu lucrez. Nu pot să lucrez acum… Astăzi am fost cu motocicleta la Berdicev. Nu știu nici eu de ce. Cu acest prilej, am înțeles sensul frazei misterioase pe care au emis-o într-o zi automatele de imprimare. Douăzeci și șase de copeici reprezintă costul a cinci litri de benzină și a două sute de grame de ulei — exact cât îmi trebuie ca să ajungă de la Berdicev la Dneprovsk… Am dezvăluit încă o „taină”!

Pe unde o fi acum Adam, încotro o fi plecat?

…Și făptura aceea pe care mașina a încercat s-o construiască imediat după prima dublură, aceea care era pe jumătate Lena, pe jumătate eu… Și ea a trecut probabil prin groaza morții, atunci când noi am ordonat „mașinii-mame” s-o dizolve? Și tata… Ei drace! De ce mă gândesc la toate astea?

Tata… Ultimul cazac din neamul Krivoșeinilor. După datini, străbunii mei se trag din cazacii din Zaporojie. Odinioară, probabil că o fi trăit un cazac aprig căruia i-a fost vătămat gâtul în luptă. De-acolo i-o fi venit și numele de Krivoșein[3], lui și întregului său neam. Când împărăteasa Ecaterina i-a împrăștiat pe cazaci, s-au mutat dincolo de Volga.

Tata a luat parte la toate revoluțiile, iar în timpul războiului civil a luptat în detașamentul lui Ceapaev.

Eu m-am bătut pentru ultima oară cu vreo optsprezece ani în urmă. Și nici atunci până la victorie, ci doar până când a sunat clopoțelul, chemându-ne la lecție. Toate actele mele de curaj se rezumă la triplări, la depășirea cu motocicleta a unui vehicul, în timp ce altul vine din sens opus.

Nu mi-e frică, tată, nici de sânge, nici de moarte. Numai că învățătura ta nu mi-a folosit. Acum revoluția se continuă cu alte mijloace, prin descoperiri și invenții — arme mai serioase decât săbiile. Și mi-e teamă, tată, să nu greșesc…

Minți! Minți! Iar cochetezi cu tine însuți, fanfaronule, lepădătură! O înclinație de neînvins spre fanfaronadă… Ah, ce frumos e scris: „Și mi-e teamă, tată, să nu greșesc”… Și despre revoluție la fel. Să nu mai îndrăznești să scrii despre asta!

Ai intenționat să sintetizezi în oameni (în oameni, și nu în dubluri artificiale!) noblețea sufletească pe care tu n-o ai, frumusețea care-ți lipsește, fermitatea de care nu dispui, sacrificiul de sine de care n-ai habar.

Ești dintr-o familie de oameni cumsecade. Strămoșii tăi au știut și să muncească și să-și apere cauza, lovindu-i pe ticăloși, când cu pumnul, când cu arma… Dar tu ce ești? Ai luat apărare dreptății? Ah, n-ai avut ocazia! Dar nu cumva ai evitat — cuminte, și multă grijă — asemenea ocazii? Ce, n-ai chef să-ți aduci aminte?

Tocmai asta e, că mă tem de toate, de viață, de oameni… Chiar și pe Lena o iubesc cu teamă. Mi-e teamă să mi-o apropii, dar mi-e și teamă să n-o pierd. Și, doamne ferește, nu vreau copii. Copiii îți complică viața…

Îmi tăinuiesc descoperirea. Dar nu de teamă că n-am să pot impune o justă folosire a ei. Și de fapt asta e realitatea. N-am să pot… Sunt un om slab. Din specia aceia de oameni slabi și inteligenți, care mai bine n-ar fi fost deștepți. Pentru că mintea le e dată doar ca să înțeleagă mai bine decăderea și neputința lor…”

Aspirantul Krivoșein își aprinse o țigară, începu să