— Chiar așa?! se sperie Nela.

— Da, chiar așa, preciză Nedelcu.

— Atunci, prefer să nu-mi spuneți nimic. Nu pentru că nu aș fi capabilă să păstrez secretul cu desăvîrșire…

— Iertați-mă, se apără Nedelcu, dar am spus ceea ce am spus pentru ca să înțelegeți mai bine importanța mărturisirii pe care vreau să v-o fac. Dar mai înainte am să vă întreb ceva, un detaliu, poate o să vi se pară pueril și… Nedelcu zîmbi jenat și stînjenit. Adică ce se întîmplă la ofițerul Stării Civile dacă unul dintre parteneri este surdomut?

— Nela nu înțelese imediat despre ce este vorba.

— Cum adică? Nu înțeleg.

— Ce se întîmplă, vreau să zic, dacă femeia cu care doresc să mă căsătoresc nu poate spune cu vocea „da” sau „nu”?

— E mută?

— Da. Mută și surdă.

Nela îl privi încremenită.

— Glumiți?

— Nu, nu glumesc. Are șaisprezece ani abia împliniți și va trebui să capăt o dispensă pentru căsătorie, dar o s-o obțin fără probleme, întrucît e însărcinată. Această fată m-a ajutat să rezolv afacerea. Să vă spun cum.

— Spuneți-mi.

— Ea e nepoata pensionarului, adică a eminenței cenușii în casa căruia ea trăia și în care se întîlneau în secret capii afacerii. Știind-o surdă și mută, ei nu se fereau de ea, socotind-o inofensivă, ceea ce și era, de fapt, întrucît ea nu realiza motivele ședințelor lor, ba chiar o puneau să redacteze diferite documente. Punînd mîna pe aceste documente, am dezlegat cheia afacerii.

Nela tăcu o vreme, trăgînd adînc din țigară. Era stupefiată.

— Și vă căsătoriți cu fata respectivă din recunoștință sau…?

— Nu. Din cele mai sincere și curate sentimente.

— Și cum vă înțelegeți?

— Am învățat limba ei.

— Da?! se miră Nela. Cum se spune, de pildă, „te iubesc” în această limbă?

Nedelcu tocmai îi explica cu mișcări ale mîinilor și ale buzelor cum se spune „te iubesc”, cînd Mitică se trezi și întrebă, mirat:

— Ce sînt semnele astea? De cine vă feriți?

Nela începu să rîdă.

— Învăț încă o limbă străină: surdomuta.

Mitică se îmbrăcă grăbit, apoi își făcu un nes rece pe care îl bău în picioare.

— N-ar fi exclus, spuse el, serios, ca viitoarea limbă universală să se exprime prin gesturi. Sau și prin gesturi.

— Credeți că e neapărat nevoie de o limbă universală? întrebă Nedelcu.

— Da. E neapărat nevoie. Altfel nu va fi posibil progresul rapid al științei și circulația informațiilor. Va fi un cîștig imens pentru umanitate.

— Da, îl contrazise Nela, dar va fi și o imensă pierdere. Vor dispare limbile naționale: Eminescu, Miorița, Amintirile din copilărie, Craii de curte veche și atîtea care nu vor mai avea farmecul cuvîntului unic și intraductibil.

— Da, dragă, spuse Mitică, deschizînd ușa. E ca industrializarea, care ne-a adus beneficii enorme, dar ne-a adus și poluarea. Asta e.

După ce plecă Mitică, Nela îl privi lung și insistent pe Nedelcu, dîndu-i, parcă, un avertisment.

— Vă aștept. Vorbiți.

— Da, spuse el, parcă surprins, puțin descumpănit. Păi… cu ce să încep?

— Continuați povestea cu fata. Cum ați cunoscut-o, cum v-ați îndrăgostit, cum…

— Da, să continui povestea cu fata, consimți el. E o poveste ciudată. De fapt, eu am avut parte în viață numai de femei ciudate, deosebite, poate nu numai din întîmplare, ci pentru că îmi plac astfel de ființe, știu să mă apropii de ele și să le cultiv, mă pasionează comportarea lor ieșită din comun, imprevizibilă. V-am spus că ea era crescută de acel pensionar care-i era unchi și căruia îi făcea menajul. Organele locale îl suspectau de mult pe acest fost revizor contabil celebru că ar avea legături suspecte cu unii dintre mafioți, aceștia se adunau să joace pocher sau bridge la el în fiecare joi și sîmbătă, dar nu descoperiseră nimic, deși încercaseră tot felul de tertipuri, inclusiv, ascultarea telefonului și introducerea de microfoane. Pensionarul a fost anchetat de cîteva ori, dar fără să i se poată imputa nimic, în afară de faptul că în casa lui se jucau jocuri de noroc, dar el protestase, susținînd că bridge-ul nu e joc de noroc din moment ce presa noastră are rubrici dedicate acestei îndeletniciri, din moment ce există cluburi și campionate naționale și mondiale de bridge. Fapt este că, după un astfel de interogatoriu, bătrînul pensionar, deși se ținea foarte bine pe picioare, a murit subit, organele întrebîndu-se, pe drept cuvînt, dacă nu cumva a fost suprimat de către oamenii pe care-i servea. Eu am avut o intuiție și o speranță, ca să zic așa: fata, această ființă surdomută, anonimă și discretă, ar putea să furnizeze anumite detalii, insignifiante la prima vedere, dar care ar putea deveni puncte de pornire pe o pistă decisivă. În consecință, am luat lecții intensive, timp de zece zile, de vorbire surdomută…

— Știți, probabil, îl întrerupse Nela, că la televiziunile occidentale buletinele de știri sînt transmise și pentru surdomuți?

— Da, știu. După aceasta, am intrat în vorbă cu ea, ca din întîmplare, spunîndu-i că și eu am suferit, la un moment dat, de surdomuțenie…

— Ceea ce era o minciună, interveni Nela din nou.

— Nu, nu era o minciună. După cutremur, am suferit un șoc… un șoc teribil… Mă duceam spre cimitir, la mormîntul soției, și în troleibuz am văzut, la un moment dat, o femeie care semăna leit cu ea, dar știți cum? Leit! Parcă ar fi fost gemene. Am acostat persoana respectivă și am întrebat-o dacă nu are o soră geamănă, pentru ca în noaptea în care a urmat să-mi fie rău, adică să fac o congestie cerebrală și să devin surdomut, credeam că așa voi rămîne toată viața. Din fericire, mi-am revenit în cîteva săptămîni. În fine, revin la Maria, așa o cheamă, o invit la plimbare, la film, la cofetărie, ne împrietenim, vreau să vă spun că nu știam că e minoră, arăta încă de atunci ca de douăzeci de ani, înaltă, împlinită, blondă și cu ochii albaștri, de o sensibilitate și o candoare care mă copleșeau, pur și simplu am uitat că încropisem această relație din interese străine de orice sentiment personal, i-am declarat că o admir, că fiecare întîlnire cu