ea mă emoționează, iar ea s-a îndrăgostit de mine demențial, nu exagerez, nu se mai putea despărți de mine, m-am mutat la ea o vreme, ea mi s-a dăruit și… asta e… M-am îndrăgostit și am decis să ne căsătorim.

— După ce a rămas însărcinată?

— Da. Altfel, nu m-aș fi grăbit.

— Și?

— Și ce?

— Și ce profit ați avut din această poveste sentimentală pentru ancheta pe care o desfășurați?

— A, da! tresări Nedelcu. Am găsit niște hîrtii notate de ea. Niște mesaje scrise pe care le ducea de la unul la altul… Plus alte hîrtii cu diferite calcule… În fine, unele lucruri mi le-a spus și ea, la cererea mea… Firește, fără să bănuiască scopul.

— Deci, ea nu știe motivul pentru care v-ați împrietenit la început?

— Nu. E nevinovată. Nu bănuiește nimic, dar cred că am să-i spun mai tîrziu, n-aș putea suporta să existe între noi această minciună, m-ar apăsa.

— Nu cred că ați face bine, îi spuse Nela. Nu știu de ce, dar cred că ați dezamăgi-o. E, totuși, un copil, o ființă naivă și candidă. Ar putea avea un șoc.

— Credeți?

— Nu sînt sigură, dar e riscant. Riscați să-i pierdeți încrederea. Depinde și ce moment alegeți. Dar nu mi-ați vorbit nimic despre scopurile acestei organizații pe care ea a servit-o fără să vrea.

— Nu știu dacă era sau nu o organizație, propriu-zis, se apără Nedelcu, prudent. În orice caz, erau niște oameni care aveau de gînd să inspire unor tineri ideea sacrificiului suprem pentru o idee sfîntă, să facă din ei niște cavaleri care urmau să-și închine viața acestui ideal.

— Și care era ideea sfîntă?

— Nu știu exact. Știu că recrutaseră deja vreo douăzeci de indivizi, dintre care cinci erau plecați deja în străinătate la pregătire.

— E vorba de un grup terorist?

— O, nici vorbă de așa ceva. Din cîte am înțeles, rolul lor era întrutotul pozitiv, adică ei trebuiau să devină specialiști eminenți, să ocupe apoi toate posturile-cheie în ierarhia socială și așa mai departe, să se ajute unii pe alții, promovîndu-se reciproc, cu scopul de a face din România, în scurt timp, o superputere mondială. Cum? Din cîte am înțeles, cu ajutorul unei descoperiri fundamentale de ordin tehnic, economic și social, un nou sistem de organizare a economiei și repartiției, ceva complicat, din documentele care mi-au trecut prin mînă și din ceea ce mi-a spus fata n-am înțeles prea bine.

— O mafie?! Un comando?!

— Spuneți-i cum vreți. Organizația clandestină care îi recruta se pare că avea în vedere ca măcar unii dintre aceștia să vină de acolo, în circa zece ani, cu mintea doldora de idei formidabile. Aproape toți știu cîte șapte-opt limbi străine, printre care japoneza era obligatorie.

— Și urmau să fie scoși din țară clandestin?

— Altfel cum?!

Nela era într-o stare de perplexitate totală, cînd ducea țigara la gură îi tremura mîna.

— Iertați-mă, domnule Nedelcu, dar dacă această organizație avea scopuri atît de generoase, adică voia binele acestei țări amărîte și ruinate, de ce vreți să-i distrugeți?

— Pe cine?

— Pe ei.

— Care ei?

— Cei care au avut ideea organizării acestui superb comando. De la cine au furat banii, adică fondurile necesare? De la stat, nu? Și spre binele cui? Al statului, al poporului. Sper că mă înțelegeți bine, nu sînt o provocatoare și nu vreau să vă influențez cu nimic.

— Domnișoară Nela, nu m-ați înțeles. Eu am cercetat delapidarea ca atare, nu și scopul ei. Scopul ei l-am aflat fără să vreau, prin investigațiile mele personale și suplimentare. Or, acestea s-ar putea să fie doar o legendă, tot ceea ce vă spun e neverificat. Eu nu mi-am făcut, de fapt, decît datoria mea modestă de revizor. Ca dovadă, n-am spus nimănui, și nici nu voi spune, despre acest comando, cum i-ați spus dumneavoastră atît de inspirat, despre scopurile secrete ale uriașei delapidări.

— Mulțumesc.

— Pentru ce?

— Pentru tot ce mi-ați spus. Pentru faptul că ați avut încredere în mine. Mai vreți o cafea?

— Nu, mulțumesc. Trebuie să mă duc să lucrez. Azi trebuie să termin de redactat raportul către șeful meu. Am să i-l duc eu personal peste cîteva zile, adică după căsătorie.

— Care cînd va avea loc?

— Actele sînt depuse. Cred că mîine, poimîine. Rămîne să primesc dispensa, care e o formalitate. Dar, pînă atunci, v-aș ruga s-o cunoașteți pe Maria. Țin neapărat la asta.

— Cu mare plăcere. Treceți mîine după-amiază cu ea pe-aici.

— Pe la șase e bine?

— E perfect.

— Mulțumesc. Mă duc și vă mulțumesc din suflet că ați fost atît de amabilă și v-ați cheltuit această noapte cu mine.

Între timp, la spital, după ce dăduse îngrijirile necesare bolnavului pe care îl operase cu o zi înainte (după părerea lui, nu operația în sine e hotărîtoare, ci ceea ce se întîmplă după operație, cum îl îngrijești pe bolnav în așa fel încît să-l ferești de complicații), Mitică bea în cabinetul lui cea de a doua cafea, cînd intră, întîmplător, asistenta Suzi.

— Suzi, îi spuse Mitică, tot vreau să te întreb ceva și uit mereu. Acum mi-am adus aminte. Cine mi-a omorît cîinele?

— Care cîine, dom’ doctor? se miră Suzi.

— Nu face pe tîmpită, că nu ține! Cît am fost eu închis, cineva mi l-a omorît pe Gioni, cîinele pe care făceam experiențele pentru doctorat. Știi ceva?

— Nu știu nimic. Într-o dimineață, cînd m-am dus să-i schimb tuburile, l-am găsit mort.

— Și n-ai observat nimic suspect?

— Tubul de la jugulară era rupt.

— Și cum s-a rupt? insistă Mitică, cu un ton crîncen. S-a rupt singur?

— S-o fi zbătut?

— Exclus. Cîine era blînd ca un miel. Cineva mi l-a lichidat. Tu trebuie să-l știi pe acel cineva.

— De unde să-l știu?

— Pentru că tu știi absolut tot ce se întîmplă în spital. Dacă nu-mi spui, îți dau cuvîntul meu de onoare că nu-ți mai vorbesc un an de zile și că ai pierdut prietenia mea pe viață.

Suzi se așeză pe un scaun, își propti capul de masă și începu să plîngă în hohote.

— Dom’ doctor, cum puteți să spuneți așa ceva? Cum puteți să mă amenințați în halul ăsta cînd știți