Nu ştie să citească? Pe de altă parte, părea să fie un bătrânel inofensiv, Zâmbea şi era îmbrăcat îngrijit. Umbrela cea mare era cam nelalocul ei, având în vedere că vremea era frumoasă, dar nu arăta a boschetar. Avea trăsături plăcute şi o privire luminoasă.

  — Dumneata chiar n-ai mai ieşit niciodată din sectorul Nakano? Îl întrebă bruneta.

  — Nu, niciodată. Dacă mă pierd, nu m-ar căuta nimeni.

  — Şi nu ştii să citeşti, zise fata vopsită şaten.

  — Nu, nu ştiu deloc să citesc. Cunosc numerele mai simple, dar nu ştiu să socotesc.

  — Atunci e greu să iei trenul.

  — Da, este foarte greu, pentru că nu pot să-mi cumpăr bilet.

  — Dacă am avea timp, te-am duce până la gară şi te-am urca în tren, dar în curând trebuie să ne întoarcem la lucru.

  Ne pare rău, dar chiar nu avem timp să ajungem până la gară.

  — Vai, vă rog, nu vă cereţi scuze. O să se descurce Nakata cumva şi singur.

  — Auzi, zise bruneta, nu zicea Togeguchi de la vânzări că se duce azi la Yokohama?

  — Da, aşa a zis. Cred că putem să-l rugăm pe el. E cam taciturn, dar nu-i băiat rău, răspunse şatena.

  — Dacă nu ştii să citeşti, mai bine faci autostopul, îl sfătui bruneta.

  — Autostopul?

  — Adică să rogi un şofer să te ia cu maşina. De obicei tirurile te iau, maşinile mici nu prea.

  — Tiruri şi maşini mici… Nakata nu ştie asemenea lucruri complicate.

  — Ei, dacă încerci, te descurci dumneata cumva. Am făcut şi eu autostopul pe vremea studenţiei. Şoferii de camion au fost toţi foarte amabili.

  — Chiar aşa, până unde vrei să ajungi pe autostradă?

  — Nu ştiu.

  — Nu ştii?

  — Nu. Odată ajuns acolo, o să-mi dau eu seama. Deocamdată o iau spre vest pe autostrada Tomei. Mai departe o să mă gândesc la vremea aceea. În orice caz, trebuie s-o apuc spre vest.

  Fetele au schimbat o privire, dar felul în care vorbea Nakata avea ceva foarte convingător. L-au plăcut pe acest bătrânel. După ce au terminat de mâncat, au aruncat resturile la coş şi s-au ridicat.

  — Vino după noi. Cred că putem să te ajutăm cumva, spuse bruneta.

  Nakata le-a urmat şi au intrat într-o clădire uriaşă din apropiere. Nu mai fusese niciodată într-o clădire atât de mare. Fetele i-au spus să se aşeze pe o bancă de la recepţie şi, după ce au schimbat câteva cuvinte cu femeia de acolo, l-au rugat să le aştepte puţin şi au dispărut într-unui din nenumăratele lifturi aliniate în hol. Nakata stătea cu umbrela strânsă în mână şi cu geanta în braţe. Prin faţa lui treceau bărbaţi şi femei care se întorceau din pauza de masă. Şi aceasta era o privelişte cum nu mai văzuse nicicând. Cu toţii erau îmbrăcaţi frumos, de parcă se vorbiseră.

  Aveau cravată la gât, genţi sclipitoare sau pantofi cu toc.

  Toţi se îndreptau cu paşi rapizi în aceeaşi direcţie. Nakata nu avea nici cea mai vagă idee ce puteau face atâţia oameni adunaţi acolo.

  În cele din urmă, cele două fete au apărut însoţite de un bărbat înalt şi subţirel, cu cămaşă albă şi cravată în dungi, pe care i l-au prezentat.

  — Acesta este Togeguchi şi tocmai se pregăteşte să plece spre Yokohama. A zis că te ia cu el. O să te lase în parcarea Kohoku şi de acolo trebuie să găseşti altă maşină. În orice caz, dacă spui că mergi spre vest şi găseşti pe cineva să te ia, când opriţi pe undeva, fă-i cinste şoferului cu ceva de mâncare, ca mulţumire, îl sfătui şatena.

  — Ai bani destui pentru masă? Îl întrebă bruneta.

  — Da, Nakata are bani destui.

  — Uite, Togeguchi, domnul Nakata e o cunoştinţă de-a Noastră. Te rog să fii amabil cu dânsul.

  — Dacă şi voi o să fiţi cu mine…, zise tânărul timid.

  — Mai vedem, răspunse bruneta.

  La plecare, cele două i-au dat lui Nakata nişte onigiri şi o ciocolată.

  — E un mic cadou de despărţire. Să ai ce mânca dacă ţi se face foame, îi spuseră ele.

  — Vă mulţumesc din suflet. Nu cred că am cum să vă răsplătesc pentru cât aţi fost de amabile. O să mă rog să aveţi parte numai de lucruri bune.

  — Sper să-ţi fie ascultate rugăciunile, spuse şatena şi bruneta chicoti.

  Togeguchi l-a urcat pe Nakata într-o Toyota Hiace şi a intrat pe autostrada Târnei. Drumul era aglomerat şi au avut mult timp să stea de vorbă. Şoferul era sfios şi la început nu prea a deschis gura, dar odată ce s-a obişnuit cu prezenţa lui Nakata, a monopolizat toată conversaţia. Avea multe de povestit şi a simţit că poate să-i vorbească deschis bătrânului, pentru că nu avea să îl mai întâlnească vreodată. I-a spus că se despărţise cu câteva luni în urmă de logodnica sa, că ea îşi găsise pe altcineva cu care se vedea de multă vreme, fără ştirea lui; că nu se înţelegea deloc cu şeful lui şi se gândea chiar să-şi dea demisia; că părinţii lui divorţaseră pe când era în gimnaziu şi mama lui se recăsătorise foarte repede, cu un terchea-berchea; că îi împrumutase unui bun prieten o sumă mare de bani, iar acesta nu dădea vreun semn că ar avea de gând să i-i dea înapoi; că studenţii din apartamentul vecin ţineau muzica tare până noaptea târziu şi din cauza lor nu putea să doarmă.

  Nakata îl asculta cu atenţie, dădea din cap din când în când şi îşi mai exprima câte o părere. Când maşina a intrat în parcarea Kohoku, Nakata ştia tot ce era de ştiut despre acest tânăr. Erau multe lucruri pe care nu le înţelesese prea bine, dar, în mare, şi-a dat seama că Togeguchi era un tânăr