— Sunt prea mare, mi-a zis.

  Crezusem că n-o să-mi răspundă, dar mi-a răspuns.

  — Nu, nu eşti. Hai, du-te, că te-aştept. Fuga, i-am spus.

  Ajunsesem chiar lângă căluşei. Erau câţiva copii, majoritatea mici de tot, care se dădeau în căluşei, şi câţiva părinţi care aşteptau afară, pe bănci, şi aşa mai departe. M-am dus la ghişeul unde se vindeau bilete şi i-am cumpărat lui Phoebe un bilet. Apoi i l-am dat. Stătea chiar lângă mine.

  — Uite, na, i-am spus. Adică, stai puţin, ia şi restul de bani – şi i-am întins banii pe care mi-i împrumutase.

  — Lasă, ţine-i tu. Ţine-i pentru mine.

  Apoi a adăugat imediat după aceea:

  — Te rog.

  Tare mă întristează când îmi spune cineva „Te rog”. Vreau să spun, dacă-i vorba de Phoebe sau de altcineva. M-a întristat îngrozitor. Dar am pus banii înapoi în buzunar.

  — Nu vrei să vii să te dai şi tu în căluşei? m-a întrebat.

  Se uita la mine într-un fel cam ciudat. Se vedea clar că nu mai e foarte supărată.

  — Poate că mă dau data viitoare. Acu' stau şi mă uit la tine. Ţi-am dat biletul?

  — Da.

  — Atunci ia-o înainte. Eu te aştept pe bancă, aici. Stau şi mă uit la tine.

  M-am dus şi m-am aşezat pe bancă, şi ea s-a dus să se dea în căluşei. A dat o raită împrejur. Vreau să spun că a mers o dată de jur împrejurul căluşeilor, apoi s-a urcat pe un cal roşcat mare, vechi şi jerpelit. Şi căluşeii au început să se învârtească. Iar eu am stat s-o privesc cum se învârtea. Pe căluşei mai erau doar cinci sau şase copii, iar muzica cânta Smoke Gets în Your Eyes. Era o orchestraţie foarte ritmată şi foarte nostimă. Toţi copiii, inclusiv Phoebe, încercau s-apuce inelul de aur, şi mie mi-era cam frică să nu cadă de pe calul acela blestemat, dar n-am făcut nici un gest şi n-am spus nimic. Cu copiii aşa e: dacă vor să apuce inelul de aur, trebuie să-i laşi în pace şi să nu spui nimic. Dacă pică, pică, dar n-ai voie să le spui nimic.

  După ce s-a terminat cursa, Phoebe s-a dat jos de pe cal şi a venit la mine.

  — Hai şi tu o dată, mi-a zis.

  — Nu, lasă că mă uit la tine. Mai bine stau şi mă uit, i-am spus.

  I-am mai dat ceva din banii ei.

  — Na, mai ia nişte bilete.

  A luat banii şi mi-a spus:

  — Nu mai sunt supărată pe tine.

  — Ştiu. Fugi… că-ncep să se învârtească.

  Şi, deodată, m-a sărutat. Apoi a întins mâna şi a spus:

  — Plouă. Începe să plouă.

  — Văd.

  Şi pe urmă ştiţi ce-a făcut? Ceva care m-a înnebunit. Mi-a luat şapca roşie de vânătoare din buzunar şi mi-a pus-o pe cap.

  — D-o vrei tu? am întrebat-o.

  — Ţi-o las puţin, s-o porţi tu.

  — Bine. Dar acum fugi! Ai să pierzi cursa. Şi n-ai să-ţi mai poţi alege calul, n-ai să mai poţi face nimic.

  Dar tot n-a plecat.

  — E adevărat ce-ai spus? Nu mai pleci nicăieri? Te-ntorci acasă?

  — Îhî, i-am răspuns.

  N-o minţeam. Chiar m-am dus acasă după aceea.

  — Hai, grăbeşte-te, i-am zis, că porneşte fără tine.

  A fugit să-şi ia bilet şi a ajuns tocmai la tanc. A trecut din nou în revistă, de jur împrejur, toţi caii, până când a dat de calul el dinainte. Apoi s-a urcat şi mi-a făcut semn cu mâna. Şi eu i-am răspuns.

  În clipa aceea, a început ploaia. Mamă, ce mai turna – cu găleata. Pe Dumnezeul meu. Toţi părinţii şi mamele, toată lumea s-a adăpostit sub acoperişul căluşeilor, ca să nu-i ude până la piele, dar eu am rămas pe bancă. Şi m-a udat îngrozitor, mai ales pe ceafă şi pe pantaloni. De fapt, şapca de vânătoare m-a ferit destul de bine, dar de murat, tot m-a murat, numai că nu-mi păsa. Mă simţeam deodată nemaipomenit de fericit, uitându-mă la Phoebe cum se tot învârte în căluşei. Şi, dacă vreţi să ştiţi, era cât pe-aci să strig de fericire, nu ştiu de ce. Pur şi simplu pentru că era grozav de drăguţă cum se tot învârtea, îmbrăcată în paltonaşul ei albastru. Doamne, ce păcat că n-aţi văzut-o.

  Capitolul 26

  ASTA-I TOT, MAI MULT NU VĂ POVESTESC. AŞ PUTEA SĂ VĂ mai spun, de pildă, ce-am făcut după ce m-am întors acasă, cum m-am îmbolnăvit şi aşa mai departe – sau la ce şcoală vor să mă dea la toamnă, după ce ies de aici, dar n-am nici un chef. Zău că n-am. Toate astea mi se par neinteresante.

  Multă lume, mai ales psihanalistul pe care-l au aici, mă tot întreabă dacă am de gând să mă ţin de carte în septembrie, când mă întorc la şcoală. După părerea mea, asta-i o întrebare stupidă. Vreau să spun, de unde poţi să ştii dac-ai să faci un lucru până nu-l faci! Nu se poate. Eu cred c-am să mă ţin, dar de unde să ştiu? Pe cuvântul meu că-i o întrebare stupidă.

  D. B. Nu-i chiar atât de antipatic ca ceilalţi, dar tot îmi pune o groază de întrebări. A venit cu maşina să mă vadă sâmbătă. Era cu o englezoaică – tipa de joacă în filmul nou pentru care scrie D. B. Scenariul. Era tare afectată, dar arăta foarte bine. În orice caz, când tipa s-a dus la toaletă, care e la mama dracului, în cealaltă aripă a clădirii, D. B. M-a întrebat ce părere am de toată povestea pe care v-am spus-o. Nu ştiam ce naiba să răspund. Şi, de