în obraz. Apoi s-a întors din nou cu spatele la mine. Îmi venea să mor de râs, dar n-am spus nimic. Am ridicat şapca de pe jos şi am înfundat-o în buzunarul de la palton.

  — Hai să mergem. Te duc până la şcoală, i-am spus.

  — Nu mă mai întorc la şcoală.

  Ce puteam să-i spun? Am tăcut. După câteva clipe însă, i-am spus:

  — Trebuie să te întorci la şcoală, nu vrei să joci în piesă? Nu vrei să fii Benedict Arnold?

  — Nu.

  — Ba da, vrei. Cum să nu vrei? Hai să mergem! Uite, nu mai plec nicăieri. Ţi-am mai spus o dată. Mă duc acasă. Mă duc acasă, îndată după ce te întorci la şcoală. Mă duc mai întâi la gară să-mi iau geamantanele şi pe urmă mă duc direct…

  — Ţi-am mai spus o dată că nu mă întorc la şcoală. Tu n-ai decât să faci ce vrei, dar eu nu mă mai întorc la şcoală, mi-a zis. Aşa că taci din gură.

  Era prima dată când îmi spunea să tac din gură. Suna groaznic. Doamne, ce groaznic suna! Mai rău decât o înjurătură. Şi tot nu voia să se uite la mine, şi, de câte ori încercam să-i pun mâna pe umăr sau să fac alt gest de simpatie, nu mă lăsa deloc.

  — Ascultă, vrei să ne plimbăm puţin? am întrebat-o. Vrei să mergem la Grădina zoologică? Dacă-ţi dau voie să nu mergi la şcoală azi după-masă şi te iau la plimbare, renunţi la toate prostiile?

  N-a vrut să-mi răspundă, aşa c-am mai spus o dată:

  — Dacă-ţi dau voie să chiuleşti azi după-masă şi te iau la plimbare, renunţi la toate aiurelile astea? Te duci mâine ca o fetiţă cuminte la şcoală?

  — Poate că da, poate că nu, mi-a spus ea.

  Apoi a zbughit-o spre trotuarul celălalt, fără să se uite măcar dacă vine vreo maşină. Tare mai e nebună uneori.

  Cu toate astea, n-am urmat-o. Ştiam c-o să mă urmeze ea pe mine, aşa că am luat-o către Grădina zoologică pe trotuarul dinspre parc, iar ea a pornit-o tot într-acolo, dar pe partea cealaltă. Se făcea că nici nu mă bagă în seamă, dar sunt sigur că se uita la mine cu coada ochiului, ca să vadă unde mă duc şi tot. În orice caz, am mers aşa până la Grădina zoologică. Singurul lucru care mă enerva era că trecea din când în când câte un autobuz cu imperială care mă împiedica să văd peste drum unde naiba era Phoebe. Când am ajuns în faţa Grădinii zoologice, i-am strigat:

  — Phoebe! Eu intru să văd animalele! Hai, vino şi tu.

  Nici n-a vrut să se uite la mine, dar eram sigur că mă auzise, şi, când am început să cobor treptele spre Grădina zoologică, m-am întors şi am văzut-o traversând şi venind după mine.

  La Grădina zoologică nu erau prea mulţi oameni, că era cam urât afară, dar în jurul bazinului cu foci se strânseseră totuşi câţiva vizitatori. Era să trec mai departe, dar Phoebe s-a oprit şi s-a făcut că se uită cum mănâncă focile – un om le arunca nişte peşte —, aşa că m-am întors. Mi-am zis că e o ocazie foarte bună să reluăm relaţiile şi, mă rog. M-am apropiat pe la spate şi i-am pus mâinile pe umeri, dar s-a lăsat pe vine şi mi-a scăpat. Tare mai e antipatică uneori. A tot stat şi s-a uitat cum mâncau focile, în timp ce eu stăteam chiar în spatele ei. Nu i-am mai pus mâna pe umăr, nici n-am mai atins-o, că mi-era teamă că, dac-o ating, pleacă. Puştii ăştia sunt ciudaţi. Tot timpul trebuie să ai grijă ce faci.

  Când am plecat, în sfârşit, de lângă bazinul cu foci, am pornit-o tot cum venisem – departe unul de altul, dar, totuşi, nu prea departe. Mergea pe o parte a aleii, şi eu pe cealaltă. Nu era grozav, dar oricum era mai bine decât înainte, când mergeam la o milă distanţă. Ne-am dus pe-un deluşor să vedem urşii, dar n-am stat prea mult, că nu era prea mare lucru de văzut. Era doar un singur urs afară – ursul polar. Cel brun se vârâse în bârlogul lui şi nu mai voia deloc să iasă. Nu i se vedea decât fundul. Lângă mine era un puşti, cu o pălărie de cowboy trasă peste urechi, care-i tot spunea lui taică-su: „Fă-l să iasă, tăticule, fă-l să iasă afară!” M-am uitat la Phoebe, dar nu voia deloc să râdă. Ştiţi cum sunt copiii când se supără. Mu mai vor nici să zâmbească.

  După ce am plecat de la urşi, am ieşit din Grădina zoologică şi am traversat o străduţă din parc şi am trecut printr-unul din tunelurile alea mici care miros întotdeauna a pipi. Era singurul drum către căluşei. Phoebe tot nu-mi vorbea, dar se hotărâse, în sfârşit, să meargă lângă mine. Am vrut s-o apuc de gaica de la palton, numai aşa, de banc, dar nu m-a lăsat. Mi-a spus:

  — Nu pune mâna pe mine, te rog!

  Tot mai era supărată. Dar nu chiar ca înainte. În orice caz, ne apropiam din ce în ce de căluşei şi începuse să se audă muzica aceea curioasă care se cântă de obicei acolo. Acum se cânta Oh, Marie! Asta cântau şi acum cincizeci de ani, când eram eu puşti. Ăsta-i unul din lucrurile simpatice în legătură cu căluşeii, se cântă întotdeauna aceeaşi muzică.

  — Credeam că iarna-i închis aici, mi-a zis Phoebe.

  Era prima dată când spunea ceva. Pesemne uitase că trebuie să fie supărată pe mine.

  — Poate că-i deschis fiindcă-i ajunul Crăciunului, i-am răspuns.

  Dar nu mi-a mai zis nimic. Îşi amintise, pesemne, că trebuie să fie supărată pe mine.

  — Vrei să te dai în căluşei? am întrebat-o.

  Ştiam că-i plăcea. Când era foarte mică, şi când Allie