poate pe la treizeci şi cinci de ani, dacă nu mi s-ar îmbolnăvi vreo rudă care, aflându-se pe patul de moarte, ar cere să mă vadă, dar ăsta ar fi singurul motiv pentru care aş consimţi să-mi las coliba. Îmi închipuiam chiar cum va fi când mă voi întoarce acasă. Mama se va emoţiona îngrozitor şi va începe să plângă şi mă va implora să rămân acasă şi să nu mă mai întorc la coliba mea, dar eu tot voi pleca. Voi fi complet indiferent. O voi calma şi pe urmă mă voi duce în partea cealaltă a salonului şi voi scoate tabachera şi voi aprinde o ţigară şi voi fi cât se poate de rece şi de indiferent. Le voi spune tuturor că, dac-au chef, n-au decât să vină să mă vadă. Dar nu voi insista. Doar pe Phoebe o voi primi să vină să stea cu mine în vacanţa mare şi în vacanţa de Paşti şi de Crăciun. Am să-l las şi pe D. B. Să vină din când în când pentru câtăva vreme, dacă are nevoie de un loc calm şi liniştit unde să scrie, dar cât va sta la mine nu-i voi da voie să scrie scenarii de filme, numai nuvele şi romane. Voi avea o regulă, nimeni din cei care vor veni la mine să nu aibă voie să facă nimic fals. Oricine va încerca să facă un lucru fals va trebui să plece imediat.

  Deodată, m-am uitat la ceasul din vestiar – era unu fără douăzeci şi cinci. A început să-mi fie teamă ca nu cumva doamna cea bătrână de la şcoală să-i fi spus celeilalte femei să nu-i dea biletul meu lui Phoebe, să-i fi spus să-l ardă sau mai ştiu eu ce. Mă apucase o teamă îngrozitoare. Voiam neapărat s-o văd pe Phoebe înainte de a o lua din loc. Aveam la mine toţi banii ei de cadouri şi aşa mai departe.

  În cele din urmă, am văzut-o. Am văzut-o prin geamul de la uşă. Şi ştiţi de ce am văzut-o? Fiindc-avea pe cap şapca mea de vânătoare – şi şapca asta trăsnită se vedea şi de la zece mile distanţă.

  Am ieşit şi am coborât treptele de piatră, ca s-o întâmpin. Nu înţelegeam de ce cară după ea un geamantan mare. Tocmai traversa Fifth Avenue târându-l după ea. Abia putea să-l târască. Când m-am apropiat, am văzut că era un geamantan de-al meu vechi, de pe vremea când învăţam la Whooton. Nu înţelegeam ce naiba vrea să facă cu el.

  — Bună, mi-a spus când s-a apropiat.

  Gâfiia îngrozitor din cauza tâmpitului de geamantan.

  — Am crezut ca nu mai vii, i-am zis. Ce naiba ai adus în geamantan? N-am nevoie de nimic. Plec aşa cum sunt. Nu-mi iau nici măcar geamantanele pe care le am la gară. Ce naiba ai adus acolo?

  Phoebe a pus geamantanul jos şi mi-a zis:

  — Lucrurile mele. Vin cu tine. Mă iei? Nu?

  — Ce? am exclamat.

  Era să cad jos când am auzit. Zău că da. Am simţit că ameţesc şi am crezut că leşin din nou sau aşa ceva.

  — Am coborât cu ascensorul de serviciu, ca să nu mă vadă Charlene. Nu e greu. N-am luat decât două rochii şi mocasinii şi lenjerie şi ciorapi şi alte lucruri. Ridică-l. Nu e greu. Încearcă… Pot să merg cu tine, Holden? Pot? Te rog!

  — Nu. Taci din gură.

  Am crezut că leşin de-a binelea. De fapt, nici n-am vrut să-i spun să tacă şi tot restul, dar am crezut că leşin din nou.

  — De ce nu? Te rog, Holden. N-am să fac nimic rău… Vreau numai să merg cu tine, atâta tot! Dacă vrei, nu-mi iau nici lucrurile… Nu-mi iau decât…

  — Nu iei nimic, fiindcă nu pleci. Plec singur. Aşa că taci din gură.

  — Te rog, Holden. Te rog, ia-mă cu tine. Am să fiu foarte, foarte, foarte… Nici n-ai să…

  — Nu pleci. Şi acum taci din gură! Dă geamantanul, i-am zis.

  Şi i l-am luat din mână. Eram cât pe-aci să-i ard una după ceafă. O clipă, am crezut chiar c-am s-o pocnesc. Zău că da. Dar a început să plângă.

  — Credeam că repeţi într-o piesă la şcoală… Rolul lui Benedict Arnold şi aşa mai departe, i-am spus pe un ton foarte răutăcios. Ce vrei să faci? Să nu mai joci în piesă? Ce Dumnezeu?

  Asta a făcut-o să plângă şi mai tare. Îmi părea bine. Deodată, am simţit c-aş fi vrut s-o văd plângând până i se scurg ochii. Aproape c-o uram. Cred că, de fapt, o uram mai ales pentru că, dacă pleca, n-avea să mai joace în piesă.

  — Hai, i-am spus.

  Şi am început să urc din nou treptele muzeului. Mă gândeam să dau geamantanul acela afurisit la garderobă, ca la trei, când ieşea de la şcoală, să poată veni să şi-l ia. Ştiam că de luat la şcoală, nu-l putea lua.

  — Hai, vino, i-am spus.

  Dar n-a vrut să urce treptele. Nu voia să vină cu mine. Eu am urcat, am dat geamantanul la garderobă şi, pe urmă, m-am întors în stradă. Era acolo, pe trotuar, dar când m-am apropiat de ea mi-a întors spatele. Aşa face ea. Îţi întoarce spatele de câte ori are chef.

  — Nu mai plec nicăieri. M-am răzgândit. Aşa că nu mai plânge. Taci, i-am spus.

  Partea nostimă e că nici măcar nu plângea când i-am spus asta. Dar totuşi i-am spus-o, pentru orice eventualitate.

  — Hai, că te duc la şcoală. Hai, că-ntârzii.

  Nu mi-a răspuns nimic. Am încercat s-o iau de mână, dar nu m-a lăsat. Şi tot timpul stătea cu spatele la mine.

  — Ai mâncat ceva? Spune, ai mâncat? am întrebat-o.

  N-a vrut să-mi răspundă. Dar şi-a scos de pe cap şapca roşie pe care i-o dădusem eu şi mi-a aruncat-o