face plăcere. Am mai stat puţin şi am plecat. Ce e nostim, e că mi-a strigat „noroc!” aşa cum îmi strigase şi bătrânul Spencer când plecasem de la Pencey. Doamne, ce mă înfurii dacă, atunci când plec de undeva, îmi strigă cineva „Noroc!”. Îmi strică tot cheful.

  Am coborât pe altă scară şi din nou am văzut o porcărie scrisă pe zid şi din nou am încercat s-o şterg, dar de astă dată literele erau scrijelite cu un cuţit sau cu un alt obiect ascuţit şi nu puteau fi şterse. Oricum, nu serveşte la nimic. Un milion de ani dac-ai avea la dispoziţie şi tot n-ai reuşi să ştergi nici jumătate din toate porcăriile de pe toate zidurile din lume. E imposibil.

  M-am uitat la ceasul din curtea de recreaţie. Era doar douăşpe fără douăzeci, aşa c-aveam destul timp până să mă întâlnesc cu Phoebe. Cu toate astea, m-am dus direct la muzeu. N-aveam unde să mă duc într-altă parte. M-am gândit să mă opresc la un telefon public să-i dau lui Jane Gallagher un telefon înainte de a o porni spre Vest, dar nu prea aveam chef. Şi nici măcar nu eram convins că luase vacanţă şi se întorsese acasă. Aşa că m-am dus pur şi simplu la muzeu şi am aşteptat.

  În timp ce o aşteptam înăuntru, chiar lângă intrare, s-au apropiat de mine doi puşti şi m-au întrebat dacă nu ştiu unde sunt mumiile. Unul dintre puşti, cel care mă întrebase, era descheiat la pantaloni. I-am spus, şi el şi i-a încheiat, aşa, stând de vorbă cu mine – fără măcar să se sinchisească şi să se ducă mai încolo, după o coloană sau altceva. Îmi venea să mor de râs, nu alta. Şi aş fi râs în gura mare dacă nu mi-ar fi fost teamă că iar mi se face greaţă.

  — Unde-s mumiile? m-a întrebat din nou puştiul. Ştii?

  M-am gândit să-i tachinez puţin, aşa, de banc:

  — Mumiile? Ce-i aia? l-am întrebat.

  — Ştii tu, mumiile… tipii ăia morţi. Ăia de-i îngroapă în murminte şi tot!

  Murminte. Să mor de râs. Voia să zică morminte.

  — Cum de nu sunteţi la şcoală? i-am întrebat.

  — Azi n-avem şcoală, mi-a spus puştiul care vorbise tot timpul.

  Minţea. Aş fi putut să pun mâna în foc că minte, păcătosul. Dar cum n-aveam nici o treabă până venea Phoebe, i-am ajutat să găsească sala cu mumii. Pe vremuri ştiam cu ochii închişi unde este, dar nu mai fusesem de ani de zile pe acolo.

  — Vă interesează mumiile? i-am întrebat.

  — Îhî.

  — Dar prietenul tău n-are limbă?

  — Nu-i prieten, e frate-miu.

  — Nu ştie să vorbească? am stăruit eu, uitându-mă la cel care tăcea. Nu ştii să vorbeşti? l-am întrebat.

  — Ba ştiu, mi-a răspuns, da' nu vreau.

  În cele din urmă, am găsit sala cu mumii şi am intrat.

  — Ştii cum îşi îngropau egiptenii morţii? l-am întrebat pe puştiul care avea chef de vorbă.

  — Nu.

  — Ar trebui să ştii, că-i foarte interesant. Le înfăşurau feţele în cârpe impregnate cu nişte chimicale secrete. Şi pe urmă puteau să stea îngropate mii de ani şi feţele lor tot nu putrezeau. Şi nimeni nu se pricepe la asta decât egiptenii, nici măcar ştiinţa modernă.

  Ca să ajungi la sala cu mumii, trebuia să treci printr-un fel de culoar foarte îngust, unde într-o parte erau expuse pietre luate chiar din mormântul nu ştiu cărui faraon. Era destul de sinistru şi se vedea clar că cei doi viteji ai mei nu prea se simt la largul lor. Se lipiseră de mine, şi cel care nu vorbea aproape că se agăţase de mâneca mea.

  — Hai acasă, i-a spus lui frate-su. Hai, că le-am văzut. Hai, vino.

  Apoi s-a întors şi a rupt-o la fugă.

  — E un fricos şi jumătate, mi-a spus celălalt. Pa, pa, la revedere! şi a rupt-o la fugă şi el.

  Am rămas singur în criptă. Într-un fel, îmi plăcea. Era linişte şi plăcut. Şi deodată, ce credeţi c-am văzut pe perete? N-o să ghiciţi o mie de ani. Încă o porcărie. Scrisă cu cretă roşie sau mai ştiu eu ce, drept sub vitrina de sticlă, pe perete.

  Asta-i nenorocirea. Nu poţi găsi niciodată un loc plăcut şi liniştit pe lume, fiindcă nu există. Ţi se pare că există, dar, când să ajungi acolo, vine altul pe furiş şi, când nu te uiţi, scrie o porcărie drept sub nasul tău. Dacă nu credeţi, n-aveţi decât să încercaţi. Şi, mai mult încă, sunt sigur că, atunci când o să mor şi o să mă ducă la cimitir şi o să mi se pună o piatră pe mormânt şi aşa mai departe, cu numele meu, „Holden Caulfield”, şi cu anul naşterii şi al morţii, o să vină unul şi o să scrie porcăria aia pe care am văzut-o pe zid. Sunt convins de asta.

  După ce am ieşit din sala cu mumii, a trebuit să mă duc la toaletă. M-apucase un fel de diaree, dacă vreţi să ştiţi. De diaree mi-era egal, dar mi s-a întâmplat altceva. Tocmai ieşisem de la toaletă şi mă îndreptam spre uşă, când am leşinat. Dar am avut totuşi noroc. Vreau să spun c-aş fi putut să mor când am căzut, dar am aterizat pe o parte. Ce e curios e că, după ce am leşinat, m-am simţit mai bine. Zău că da. E adevărat că, de la căzătură, mă durea braţul, dar nu mai aveam ameţeala aceea împuţită pe care o avusesem înainte.

  Se făcuse douăşpe şi vreo zece, aşa că m-am dus la uşă s-o aştept pe Phoebe. Mă gândeam că s-ar putea să fie ultima dată c-o văd. Şi că s-ar putea să nu mai văd pe niciuna dintre rudele mele niciodată sau, în orice caz, nu înainte de mulţi, mulţi ani. Mă gândeam că mă voi întoarce