la toate astea. Zău că da. Ştiam, ideea c-aş putea să simulez că-s surdomut era o nebunie, dar totuşi îmi plăcea să mă gândesc la ea. De plecat în Vest, mă hotărâsem să plec în orice caz şi singurul lucru pe care voiam să-l fac înainte de plecare era să-mi iau rămas bun de la Phoebe. Aşa c-am pornit-o deodată în goană, am trecut strada ca nebunul – dacă vreţi să ştiţi, era cât pe-aci să mă calce o maşină – şi am intrat într-o papetărie, unde am cumpărat un creion şi un blocnotes. Mă gândeam să-i scriu un bileţel în care să-i explic unde să vină să ne întâlnim, să-i spun la revedere şi să-i dau înapoi banii de cadouri. Voi duce bileţelul la ea la şcoală şi voi ruga pe cineva de la cancelarie să i-l dea. Dar am pus hârtia şi creionul în buzunar şi am pornit-o cât puteam de repede spre şcoală – eram prea agitat ca să scriu biletul acolo, în papetărie. Mergeam repede, fiindcă voiam să primească biletul înainte de a pleca la prânz acasă şi nu mai aveam timp prea mult.

  Ştiam, bineînţeles, unde e şcoala. Învăţasem şi eu acolo când eram mic. Când am ajuns, am avut o senzaţie ciudatĂ. Nu mai eram sigur c-o să-mi amintesc cum e înăuntru, dar mi-am amintit. Era exact ca pe vremea mea. Aceeaşi curte interioară, unde era întotdeauna cam întuneric, şi, în jurul becurilor, aceleaşi plase de sârmă, ca nişte colivii, ca să nu se spargă dacă le loveşte careva cu mingea. Aceleaşi cercuri albe, pictate pe jos, pentru jocuri şi aşa mai departe şi aceleaşi inele de baschet, fără plase – numai panoul şi inelele.

  Nicăieri nu era nimeni, poate pentru că nu era recreaţie şi nici ora mesei. N-am văzut decât un singur puşti, un negru, care se ducea la toaletă. Din buzunarul de la şold îi atârna o tăbliţă de lemn, care însemna că e învoit să se ducă la toaletă. Tăbliţe d-astea avusesem şi noi.

  Tot mai transpiram, dar nu chiar atât de tare ca înainte. M-am dus până la scară, m-am aşezat pe prima treaptă şi am scos carneţelul şi creionul pe care le cumpărasem. Scările aveau acelaşi miros ca pe vremea mea. Miroseau de parcă tocmai îşi făcuse cineva nevoile acolo. Scările şcolilor miros întotdeauna aşa. În orice caz, m-am aşezat şi am scris următorul bilet:

  Dragă Phoebe, Nu mai pot aştepta până miercuri, aşa că voi pleca probabil azi după-masă cu autostopul spre Vest. Aşteaptă-mă, dacă poţi, la 12 şi un sfert lângă uşa Muzeului de artă, ca să-ţi dau înapoi banii de cadouri. N-am cheltuit prea mult.

  Cu drag, Holden.

  Şcoala ei era chiar lângă muzeu şi trebuia să treacă pe acolo când se ducea la masă, aşa că ştiam că se poate întâlni cu mine.

  Am început să urc scările spre biroul directorului, ca să dau biletul cuiva care să i-l ducă lui Phoebe în clasă. L-am îndoit de vreo zece ori, ca să nu-l desfacă nimeni. La şcolile astea păcătoase, nu poţi avea încredere în nimeni. Dar eram convins c-o să-i dea biletul, fiindcă eram fratele ei şi aşa mai departe.

  Pe când urcam scările, am avut din nou senzaţia că mi se face greaţă şi că dau tot afară. Numai că m-am ţinut. M-am aşezat câteva clipe jos şi pe urmă m-am simţit mai bine. Dar, în timp ce stăteam, am văzut ceva care m-a făcut să-mi ies din minţi. Cineva scrisese o porcărie pe zid. Am înnebunit de furie. Mă gândeam la Phoebe şi la toţi ceilalţi copii care o s-o vadă şi o să întrebe ce dracu' înseamnă şi până la urmă un copil mai spurcat o să le spună – aşa, golăneşte – ce înseamnă şi pe urmă toţi or să se gândească la asta şi poate chiar or să se frământe zile în şir. Îmi venea să-l omor pe cel care scrisese porcăria pe zid. Îmi închipuiam că trebuie să fi fost un beţiv pervers care se furişase acolo în mijlocul nopţii, ca să-şi facă nevoile, şi scrisese porcăria pe zid. Şi mă vedeam prinzându-l asupra faptului şi dându-l cu capul de treptele de piatră până când se va fi umplut de sânge şi îşi va fi dat naibii duhul. Dar, pe de altă parte, ştiam că n-aş fi avut curajul s-o fac. Ştiam precis. Şi asta mă întrista şi mai rău. Şi, dacă vreţi să ştiţi, n-aveam nici măcar curajul să şterg porcăria de pe zid. Mi-era frică să nu mă prindă vreun profesor pe când ştergeam cuvântul şi să-şi închipuie că-l scrisesem eu. Dar până la urmă tot l-am şters şi apoi m-am dus la biroul directorului.

  Directorul nu părea să fie acolo, dar în schimb am găsit o doamnă bătrână care avea vreo sută de ani şi care stătea în faţa unei maşini de scris. I-am spus că sunt fratele lui Phoebe Caulfield, din clasa a 4-a B-l şi am rugat-o să-i dea lui Phoebe bileţelul. I-am spus că e foarte important, că mama e bolnavă şi că nu poate să facă de mâncare la prânz şi va trebui s-o duc deci pe Phoebe să mănânce la un drugstore. Doamna bătrână a fost foarte cumsecade, a luat biletul şi-a chemat o altă doamnă din biroul de alături, care s-a dus să-i dea biletul lui Phoebe. Pe urmă, am stat puţin de vorbă cu cucoana care avea o sută de ani. Era destul de simpatică şi i-am spus că eu şi fraţii mei învăţasem acolo. Şi ea m-a întrebat la ce şcoală merg acum şi i-am spus că la Pencey şi mi-a spus că Pencey e o şcoală foarte bună. Chiar dac-aş fi vrut, tot n-aş fi avut puterea s-o lămuresc că nu-i aşa. Şi, în definitiv, dacă voia să creadă că Pencey e o şcoală bună, n-avea decât. E absurd să-ncerci să bagi idei noi în capul unui om care are o sută de ani. Şi nici nu-i