dac-o să mănânc, o să mă simt mai bine. Aşa c-am intrat într-un restaurant ieftin şi am cerut o cafea şi nişte gogoşi. Dar gogoşile nu le-am mâncat. Nu puteam să le înghit. De fapt, când eşti foarte deprimat, e îngrozitor de greu să înghiţi. Chelnerul a fost însă foarte cumsecade. Le-a luat înapoi şi nu mi le-a pus la socoteală. Am băut numai cafeaua, apoi am ieşit şi am apucat-o înapoi spre Fifth Avenue.

  Era luni şi mai rămăsese puţin până la Crăciun şi toate magazinele erau deschise, aşa că era destul de plăcut să te plimbi pe Fifth Avenue. Mirosea a Crăciun. La fiecare colţ dădeai de câte un Moş Crăciun slab şi deşirat, care suna din clopoţel, şi fetele din Armata Salvării, alea care nu se dau cu ruj pe buze şi aşa mai departe, sunau şi ele din clopoţei. M-am uitat la ele căutându-le pe cele două călugăriţe pe care le întâlnisem în ajun, dar nu erau nicăieri. Ştiam precis că n-am să le întâlnesc, fiindcă-mi spuseseră că veniseră la New York să se facă profesoare, dar eu tot le căutam. În orice caz, începuse deodată să miroasă a Crăciun. Un milion de puşti şi de puştoaice care ieşiseră în oraş cu mamele lor se urcau şi coborau din autobuze şi intrau şi ieşeau din magazine. Tare aş fi vrut să fie şi Phoebe aici. Nu mai e destul de mică s-o apuce nebunia când intră într-un magazin de jucării, dar îi place să se uite la lume şi să facă tot soiul de năzbâtii. Acum doi ani, de Crăciun, am luat-o în oraş cu mine, după cumpărături. Ne-am distrat grozav, nu mai ştiu sigur, dar parc-am intrat la „Bloomingdale”. Ne-am dus la raionul de încălţăminte şi am pretins că ea – Phoebe – vrea o pereche de bocanci înalţi de munte, d-ăia cu un milion de găuri prin care trebuie să treci şireturile. L-am înnebunit de tot pe bietul vânzător. Phoebe a încercat vreo douăzeci de perechi şi de fiecare dată bietul om a trebuit să lege şireturile la una din ghete, până sus. Era, bineînţeles, o măgărie, dar pe Phoebe o distra grozav. În cele din urmă, am cumpărat o pereche de mocasini şi i-am spus să-i trimită acasă. Vânzătorul a fost foarte înţelegător. Cred că şi-a dat seama că ne jucam, fiindcă Phoebe chicotea mereu.

  Deci m-am plimbat şi m-am tot plimbat pe Fifth Avenue, fără cravată, fără nimic la gât. Şi, deodată, mi s-a întâmplat un lucru care m-a îngrozit. De câte ori trebuia să traversez şi coboram de pe trotuar, aveam senzaţia că n-am să mai ajung în partea cealaltă. Aveam senzaţia c-am să tot cobor, mereu, şi că nimeni n-o să mă mai vadă niciodată. Mamă, ce m-am speriat, nici nu vă închipuiţi. Am început să transpir ca nebunul – mi se udase toată cămaşa şi lucrurile de corp şi tot. Apoi mi-a venit o idee. De câte ori ajungeam la câte un colţ, îmi închipuiam că vorbesc cu frate-meu Allie şi-i spuneam: „Allie, nu mă lăsa să dispar. Allie, nu mă lăsa să dispar. Allie, nu mă lăsa. Te rog.” Şi pe urmă, când ajungeam întreg şi nevătămat pe trotuarul celălalt, îi mulţumeam. Şi pe urmă, la colţul următor, o luam de la început. Şi totuşi, continuam să merg. Mi-era teamă să mă opresc. Cel puţin aşa cred, foarte precis nu-mi mai amintesc. Ştiu doar că nu m-am oprit decât după ce am trecut de Strada 60 şi de Grădina zoologică. Apoi m-am aşezat pe o bancă. Abia puteam să mai respir şi continuam să transpir ca nebunul. Cred c-am stat acolo vreun ceas. Apoi am luat hotărârea să plec. Am hotărât să nu mai calc niciodată pe acasă şi să nu mă mai duc niciodată la şcoală. Am hotărât însă să trec s-o văd pe Phoebe, să-i spun la revedere şi aşa mai departe şi să-i dau înapoi banii de cadouri. Şi pe urmă, să plec cu autostopul spre Vest. Mă gândeam să mă duc la Tunelul Holland şi să agăţ o maşină şi pe urmă alta şi încă una, şi încă una şi în câteva zile să ajung undeva pe coasta Pacificului, unde-i frumos şi soare şi unde nu mă ştie nimeni şi unde voi putea găsi de lucru. Mă gândeam să lucrez la o staţie de benzină, să alimentez maşinile călătorilor cu benzină şi ulei. Dar, de fapt, mi-era totuna ce-o să fac. Numai să nu mă ştie nimeni şi să nu cunosc pe nimeni. Şi m-am gândit să pretind că sunt surdomut. Aşa cel puţin n-o să mai fiu silit să fac conversaţii cretine şi inutile cu nimeni. Şi dacă cineva are să vrea să-mi spună ceva, va trebui să scrie totul pe o bucăţică de hârtie şi să mi-o dea. După un timp, îşi vor pierde răbdarea să tot scrie fiecare vorbă şi atunci se va isprăvi pentru totdeauna cu conversaţiile. Toată lumea o să creadă că sunt un biet amărât de surdomut şi o să mă lase în pace. O să mă lase să pun benzină şi ulei în maşinile lor păcătoase şi o să-mi dea o leafă şi aşa mai departe, iar eu, cu banii pe care-o să-i câştig, o să-mi clădesc undeva o colibă, în care o să trăiesc tot restul vieţii. Am s-o aşez chiar la marginea pădurii, nu în pădure, la margine, fiindcă vreau să aibă soare tot timpul. Cât mai mult soare. O să-mi gătesc singur şi, mai târziu, când am să vreau să mă însor şi aşa mai departe, am să întâlnesc o fată frumoasă, dar tot surdomută, şi o să ne căsătorim şi o să vină să stea cu mine în colibă şi, de câte ori va dori să-mi spună câte ceva, va scrie pe hârtie ca toţi ceilalţi. Şi dacă o să avem copii o să-i ascundem undeva şi o să le cumpărăm o grămadă de cărţi şi o să-i învăţăm noi singuri să scrie şi să citească.

  M-am înfierbântat îngrozitor, gândindu-mă