Capitolul 25

  CÂND AM IEŞIT ÎN STRADA, TOCMAI ÎNCEPEA SĂ SE LUMINEZE de ziuă. Era destul de frig, dar am avut o senzaţie plăcută, pentru că transpirasem îngrozitor.

  Nu ştiam unde naiba să mă duc. Nu voiam să mă duc la un alt hotel şi să cheltuiesc toţi banii lui Phoebe. În cele din urmă, ştiţi ce-am făcut? Am ieşit în Lexington Avenue şi de acolo am luat metroul până la Grand Hotel Station, unde îmi lăsasem geamantanele şi tot. M-am gândit să dorm în sala de aşteptare, sala aceea uriaşă cu mii de bănci. Şi asta am şi făcut. Un timp, n-a fost prea rău, căci, nefiind prea mulţi oameni, am putut să-mi întind picioarele pe bancă. Dar nu-mi face plăcere nici să-mi amintesc despre asta. N-a fost prea plăcut. Mai bine să n-ajungeţi acolo. Vorbesc serios. V-ar întrista.

  Am dormit numai până la nouă, când în sala de aşteptare au început să năvălească milioane de oameni şi a trebuit să pun picioarele jos. Eu nu prea dorm bine dacă trebuie să ţin picioarele jos. Aşa că m-am ridicat. Capul tot mă mai durea. Chiar mai rău decât înainte. Şi cred că în viaţa mea nu m-am simţit mai trist.

  Nu voiam să mă gândesc la domnul Antolini, şi totuşi nu reuşeam să mi-l alung din minte. Mă întrebam oare ce-o să-i spună doamnei Antolini când o vedea că n-am dormit acolo sau mai ştiu eu ce. Dar asta nu mă îngrijora prea tare, pentru că ştiam că domnul Antolini e foarte deştept şi că o să găsească o explicaţie. Putea să-i spună, de pildă, că plecasem acasă, ori ceva asemănător. Nu asta mă îngrijora pe mine. Mă îngrijora altceva: cum mă trezisem şi-l găsisem mângâindu-mă pe frunte. Vreau să spun că mă întrebam dacă nu cumva greşisem când mă gândisem la ceva dubios. Poate că-i făcea pur şi simplu plăcere să mângâie băieţii pe frunte când dorm. De fapt, n-ai cum să ştii precis. N-ai cum. Am început chiar să mă întreb dacă n-ar fi trebuit să-mi iau bagajele şi să mă întorc la el, după cum îi făgăduisem. Adică începusem să mă gândesc că se purtase foarte frumos cu mine, chiar dacă, în fond, era pervers. Mi-am amintit o grămadă de lucruri: că nu se supărase când îi telefonasem în mijlocul nopţii, că-mi spusese să vin îndată la ei, dacă am chef, că-şi bătuse capul să-mi dea sfaturi, ca să-mi descopăr potenţialul mintal, că fusese singurul tip care se apropiase de James Castle, când zăcuse mort – ştiţi, băiatul acela de care v-am povestit. M-am gândit la toate astea. Şi cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă întristam mai tare. Vreau să spun că am început să mă gândesc c-ar fi trebuit poate, să mă întorc la domnul Antolini. Poate că mă mângâiase pe frunte doar aşa, de plăcere. Dar totuşi, cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simţeam mai trist şi mă frământam mai tare. Şi, în plus, mă mai dureau şi ochii. Mă dureau infernal. Mă dureau şi mă ardeau că nu dormisem de ajuns, şi, în afară de asta, răcisem şi n-aveam nici măcar o batistă nenorocită în buzunar. Aveam eu nişte batiste în valiză, dar n-aveam chef s-o scot din caseta de fier şi s-o deschid în faţa tuturor.

  Cineva lăsase lângă mine, pe bancă, o revistă. Am început s-o citesc, zicându-mi că cel puţin pentru un timp o să-mi abată gândurile de la domnul Antolini şi de la un milion de alte lucruri. Dar m-am apucat să citesc un articol împuţit care aproape că m-a deprimat şi mai rău. Era despre hormoni. Spunea cum trebuie să arăţi – ce faţă şi ce ochi trebuie să ai – dacă hormonii îţi funcţionează normal, şi eu nu arătam deloc aşa. Arătam exact ca tipul pe care îl descria în articol că are nişte hormoni nenorociţi. Aşa c-am început să-mi fac probleme. Ce-o fi cu hormonii mei? Pe urmă, am citit alt articol despre cum poţi şti dacă ai cancer. Scria că, dacă ai vreo rană în gură care nu se vindecă destul de repede, e semn de cancer. Şi eu aveam, de vreo două săptămâni, o rană pe dinăuntrul buzei. Aşa că mi-am închipuit că trebuie să fiu bolnav. Veselă revistă, n-am ce spune. În cele din urmă, am renunţat s-o mai citesc şi am ieşit să mă plimb. Mă gândeam că, dacă sunt bolnav, tot mor în câteva luni. Zău, aşa gândeam. Eram chiar sigur de asta. Şi nu pot spune că-mi venea să sar în sus de bucurie.

  Era a ploaie, dar eu tot m-am dus să mă plimb. Şi m-am gândit c-ar fi bine să mănânc ceva. Nu mi-era foame deloc, dar mă gândeam c-ar trebui totuşi să mănânc. Adică să înghit ceva care să aibă cât de cât vitamine. Aşa c-am luat-o către East Side, unde sunt o groază de restaurante ieftine, ca să nu cheltuiesc prea mult.

  În drum, am trecut pe lângă doi tipi care scoteau un brad imens dintr-un camion. Şi unul dintre ei îi tot spunea celuilalt: „Ţine bradul sus, mama lui de brad! Ţine-l sus, ce Dumnezeu!” Frumos fel de a vorbi despre un pom de Crăciun. Şi totuşi, era comic – un comic oribil, ce e drept, dar am început să râd. Era cel mai rău lucru pe care l-aş fi putut face, fiindcă în clipa în care am început să râd am avut impresia că mi se întorc maţele pe dos şi mi se face rău. Zău că da. Era cât pe-aci să dau afară tot, dar, nu ştiu de ce, mi-a trecut. Vreau să spun că nu mâncasem nimic alterat sau prost, şi de obicei am un stomac de cal. În orice caz, în clipa următoare îmi trecuse şi mi-am spus că,