canapea. Am făcut patul împreună. El nu se prea pricepea. Nu ştia să aranjeze aşternutul şi păturile prea strâns. Dar mie, oricum, nu-mi păsa. Eram atât de obosit, încât aş fi dormit şi în picioare.

  — Şi ce mai fac toate femeile tale?

  — Bine.

  Nu prea încurajam discuţia, pentru că n-aveam chef de conversaţie.

  — Dar Sally?

  O cunoştea pe Sally Hayes. Îi făcusem cândva cunoştinţă cu ea.

  — Bine. Am ieşit cu ea azi după-masă.

  Mamă, mi se părea că trecuseră douăzeci de ani de atunci.

  — Nu mai avem mare lucru în comun.

  — A naibii de frumoasă. Dar ce mai face cealaltă? Cea de care mi-ai vorbit, cea din Maâine.

  — A, Jane Gallagher. E foarte bine. Cred c-am să-i telefonez mâine.

  În sfârşit, isprăvisem de făcut patul.

  — E la dispoziţia ta, mi-a zis domnul Antolini. Dar nu ştiu unde naiba ai să-ţi pui picioarele astea.

  — Nu face nimic. Sunt obişnuit cu paturile scurte. Vă mulţumesc din suflet. Să ştiţi că dumneavoastră şi doamna Antolini mi-aţi salvat viaţa astă-seară.

  — Ştii unde e baia. Dacă mai ai nevoie de ceva, strigă. Eu mai am puţină treabă în bucătărie. Te supără lumina?

  — Nu, zău că nu. Vă mulţumesc foarte mult.

  — Bine. Noapte bună, frumosule.

  — Noapte bună, sir. Şi vă mulţumesc foarte mult.

  El s-a dus în bucătărie, şi eu m-am dus în baie, unde m-am dezbrăcat şi aşa mai departe. Pe dinţi nu m-am putut spăla fiindcă n-aveam periuţa la minE. Nici pijama n-aveam, şi domnul Antolini nu se gândise să-mi împrumute una de-a lui. Aşa că m-am întors în living room, am stins lampa mică de lângă canapea şi m-am băgat în pat, păstrând numai chiloţii. Canapeaua era mult prea scurtă pentru mine. Dar zău c-aş fi putut să dorm şi în picioare, fără măcar să clipesc. Am stat câteva clipe să mă gândesc la tot ce-mi spusese domnul Antolini. Despre potenţialul mintal şi toate celelalte. Zău că era inteligent. Dar simţeam că mi se închid ochii, şi o clipă mai târziu dormeam.

  Apoi s-a întâmplat ceva. Nu-mi place nici să vorbesc de treaba asta.

  M-am trezit brusc. Nu ştiu cât era ceasul, nu ştiu nimic, dar m-am trezit. Am simţit ceva pe frunte, mâna cuiva. Mamă, ce m-am speriat. Şi ştiţi ce era? Era mâna domnului Antolini. Şi ştiţi ce făcea? Stătea în întuneric pe podea, lângă canapea, şi parcă mă mângâia pe frunte sau îmi netezea părul. Mamă, cred c-am sărit vreo mie de metri în sus.

  — Ce naiba faceţi? l-am întrebat.

  — Nimic! Stăteam pur şi simplu aici şi admiram…

  — Dar totuşi, ce faceţi? l-am mai întrebat o dată.

  Nu ştiam ce dracu' să spun – mă simţeam îngrozitor de jenat.

  — Ce-ar fi să vorbeşti mai încet? Stăteam pur şi simplu şi…

  — Trebuie să plec, i-am spus.

  Mamă, ce nervos eram. Am început să-mi trag pantalonii pe întuneric. Eram atât de enervat, că mereu nimeream alături. Prin şcolile pe unde am umblat şi aşa mai departe, am cunoscut mai mulţi perverşi d-ăştia blestemaţi decât oricare altul, şi, nu ştiu de ce, cu mine îşi găsesc totdeauna să se poarte insinuant.

  — Unde trebuie să te duci? m-a întrebat domnul Antolini.

  Încerca să se poarte cât se poate de rece şi de indiferent, dar se vedea cât de colo că-şi cam pierduse cumpătul. Credeţi-mă.

  — Mi-am lăsat valizele şi toate alea la gară şi cred c-ar fi mai bine să mă duc să le iau. Am toate lucrurile mele acolo.

  — Las' că le găseşti şi mâine dimineaţă. Acum culcă-te şi dormi. Am să mă duc şi eu să mă culc. Ce-i cu tine?

  — Nu-i nimic. Dar toţi banii şi lucrurile mele de preţ se află într-una din valize. Mă întorc imediat. Iau un taxi şi mă întorc imediat, i-am spus.

  Mamă, ce mă mai împiedicam. Era groaznic de întuneric. Ştiţi… de fapt banii nu-s ai mei, sunt ai mamei, şi eu…

  — Nu fi caraghios, Holden. Culcă-te la loc. Mă duc şi eu să mă culc. Ai să-ţi găseşti banii neatinşi, mâine diminea…

  — Nu, nu. Serios că nu. Trebuie să mă duc. Zău.

  Eram aproape complet îmbrăcat, dar nu-mi găseam cravata, fir-ar a naibii de cravată. Nu reuşeam deloc să-mi amintesc unde-o lăsasem. Mi-am pus haina şi am renunţat la cravată. Domnul Antolini se aşezase puţin mai departe, într-un fotoliu mare, şi se uita la mine. Era întuneric şi aşa mai departe şi nu pot spune că-l vedeam prea bine, dar simţeam că se uită la mine. Şi, în acelaşi timp, continua să pilească. Ţinea în mână nelipsitul pahar de whisky.

  — Eşti un băiat foarte, foarte ciudat.

  — Ştiu, i-am spus.

  Nici nu mi-am căutat prea mult cravata. Am plecat fără ea.

  — La revedere, domnule profesor, i-am zis, vă mulţumesc frumos. Zău că vă mulţumesc.

  S-a ţinut după mine până la uşa de la intrare şi nici când am chemat ascensorul nu s-a clintit din loc. Mi-a repetat că sunt un băiat „foarte, foarte ciudat”. Ciudat, aiurea. Apoi a rămas în prag şi a aşteptat până a venit amărâtul ăla de ascensor. Cred că-n toată viaţa mea nenorocită n-am aşteptat atâta un ascensor. Jur.

  Nu ştiam ce naiba să vorbesc. Stătea în uşă şi aştepta, aşa că am spus:

  — Am să-ncep să citesc nişte cărţi serioase. Zău că da.

  Trebuia să spun ceva, căci situaţia era foarte jenantă.

  — Du-te, ia-ţi geamantanele şi vino repede înapoi. Am să las uşa descuiată.

  — Mulţumesc frumos, i-am spus. La revedere!

  În sfârşit, sosise ascensorul. Am tras uşile şi am coborât. Mamă, ce mai tremuram. Tremuram ca nebunul! Şi mă treceau toate năduşelile. De câte ori mi se întâmplă lucruri d-astea, cu perverşi, încep să