REFERINŢE ISTORICO-LITERARE HANU ANCUŢEI.

  IBRĂILEANU: Ca nuvelist, dl Mihail Sadoveanu n-a dat drumul în lume unor tipuri populare, ca de pildă Caragiale – de altmintrelea unicul nostru creator în genul acesta. Dar d-sa ştie ca nimeni altul să aducă în scenă oameni vii. Dl Sadoveanu are puternică viziunea gesturilor, prin care personajele îşi vădesc mişcările sufletului lor. S-ar zice că această viziune îl tiranizează, că d-sa nu poate să nu vadă cum se comportă personajele care intră în scenă.

  Când Ancuţa a auzit ce bărbat aprig şi ce cuceritor de femei a fost Neculai Isac de la Bălăbăneşti în tinereţele lui – ea „ş-a înălţat sprâncenele zâmbind, ş-a potrivit mărgelele la gât şi cârligele de păr la urechiuşi, şi când văzu pe mazil că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte uşurel, mlădiindu-se cum ştia ea că-i sade bine”.

  E acea stare sufletească pe care a indicat-o Flaubert în cunoscutul pasaj unde ne arată pe M-me Bovary impresionată de un ilustru decrepit căruia îi mersese vestea că a fost amantul reginei Măria Antoaneta cu vreo jumătate de veac în urmă. E acea trezire a cochetăriei oricării femei adevărate, când simte masculul de rasă – fie şi beneficiind numai de faima gloriei trecute – pe care dl Sadoveanu a redat-o, nu discursiv, ci numai prin gesturile femeii, atât de scurt, atât de sugestiv şi atât de conform cu categoria socială din care face parte Ancuţa. [.]

  Garabet IBRĂILEANU, în „ Viaţa românească”, nr. 1, ianuarie 1923

  PERPESSICIUS: Hanu Ancuţei este mai mult decât o însăilare de basme, este un tot organic, o atmosferă bine definită, atmosferă de autentică feerie epică, zonă fermecată în care cuvântul trăieşte şi deşteaptă ecouri de dincolo de învelişul lui de sonuri, în care oamenii se mişcă, făptuiesc şi cuvântă într-un ritm ireal, mai mult de proiectaţi, lipsiţi de precizia tuturor dimensiunilor, nedespărţiţi de placenta de vis ce-i generează şi le amplifică misterul. Nu cred să greşesc alăturând de Hanu Ancuţei, şi ca alcătuire epică, şi ca atmosferă de poezie, dar cu mult mai presus, prin perfecta ei unitate de ton şi prin rezonanţa gravă ce trăieşte în suflete, de cealaltă suită, preţioasă printr-un umor de rară calitate, din Cocostârcul albastru. Spuneam „rezonanţă gravă”. Într-adevăr: Hanu Ancuţei evocă vremuri apuse şi melancolia inevitabilă se desprinde nu numai din scrisul cu tonuri de pluş al povestitorului – şi este, vă asigur, faţă de scrisul îndeajuns de poetic al d-lui Mihail Sadoveanu un progres -dar şi din perindarea atâtor întâmplări într-un arhaic ton de cronică. (Niciodată, de altfel, înrudirea scrisului d-lui Sadoveanu cu stilul cronicarilor moldoveni către care a năzuit n-a fost mai izbitoare şi nu i-a izbutit mai mult ca în Hanu Ancuţei.) Cu fiece nouă ispravă, cu fiecare nou basm, din vârtejul de praf al balaurului sau al încăierării de la „Fântâna dintre plopi”, din tânguirea cimpoiului orbului sărman, din reticenţele şi amneziile de povestitor bătrân ale lui Zaharia Fântânarul, pentru care vorbeşte Liţa Salomia – ce admirabil portret şi acesta al femeii care se lasă greu pornită şi pe care nimic n-o opreşte în urmă!

  — Din toasturile diverşilor povestitori, în special al călugărului Gherman de la Durau, cuvios ce nu uită totuşi să aducă un insinuant şi viclean elogiu vinului, ca şi tuturor tovarăşilor de taclale, din zâmbetul discret al hangiţei în care toţi cei de faţă revăd pe maică-sa, din lumina stinsă a ochiului pe care căpitanul de mazili 1-a pierdut la încăierarea de la „Fântâna dintre plopi” pentru o dragoste a lui, pentru un pui de ţigancă frumoasă – din toate întâmplările înfăşurate în verbul înflorit cu alesături de flori de câmp undind dintr-o vâlcea şi aromat de mireasmă arhaică, din cronici, se desprinde un sens adânc ca o lege implacabilă, dulce ca o umbră de dealuri tihnite, rotirea de aripi de cenuşe a timpului ce trece, a vieţii ce se călătoreşte, a morţii care ia pe nesimţite. De aceea vorbeam de rezonanţă gravă. Şi într-adevăr, când suita aceasta legendară se termină şi toţi adorm, care pe unde apucă, obosiţi de poveşti şi de băutură, şi când, în miez de noapte, umbra demonului se simte trecând prin aer, înţelegem că toată această feerie epică a trăit, ca un miraj, graţie vrăjitoreştei evocări a povestitorului. Şi încă n-am spus totul despre arta epurată a povestitorului, despre atmosfera unitară şi de o graţie vetust-duioasă, care de atâtea ori aminteşte epopeele naţionale străine. De câte ori iar nu-ţi vin în minte adieri din Taras Bulba sau chiar din miraculosul Costa Berling! Rareori însuşirea de căpetenie a d-lui Mihail Sadoveanu -acel dar de evocare epică cu care e înzestrat rapsodul – s-a realizat mai desăvârşit şi cu mai multă artă ca în Hanu Ancuţei.

  PERPESSICIUS, Mihail Sadoveanu: Hanu Ancuţei, Cartea românească, în „Cuvântul”, 31 martie 1928

  CĂLINESCU: Hanu Ancuţei este capodopera idilicului jovial şi a subtilităţii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esenţială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeţi. Ei trăiesc la modul Canaanului, ospătând numai cu carne friptă şi bând vin, însă după o rânduială care cere iniţiere. Fiecare povesteşte cu ulcica în mână: „. Noi, aici.

  — Explică moş Leonte Zodierul – de când ţin eu minte, încă de pe vremea Ancuţei celei dedemult, am luat obicei să întemeiem sfaturi şi să ne îndeletnicim cu vin din Ţara-de-Jos. Gustând băutura bună, ascultam întâmplări care au fost. Socot eu, cinstite comise Ioniţă, că nu se mai găseşte alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Aşa ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă – aşa vin – în alt loc nu se poate.”

  Vinul e adus de Ancuţa în cofăiel plin, cu ulcica mereu nouă. Înainte ca povestitorul să-şi înceapă istoria, toţi vâră ulcelele în cofăiel şi lăutarii cântă. Din când în când, Ancuţa aduce de la foc pui fripţi în ţiglă. Când vine muşteriu, Ancuţa îl întâmpină cu pui fripţi în talger de