zecile de mii, în închisori, la canalul Dunăre-Marea Neagră, în deportări etc., cu vremea însă, Ceauşescu şi-a pierdut orice simţ al măsurii. Incult, dar şiret şi ambiţios, a avut o reală dibăcie politică, nu numai pe plan intern spre a-şi consolida puterea dictatorială, ci şi pe plan extern pentru a da unor mari oameni politici din Occident, ca generalul de Gaulle sau preşedintele Nixon, impresia că el încerca să desprindă România din cleştele sovietic, în aceste încercări n-a mers însă niciodată atât de departe încât să-i îngrijoreze pe stăpânii Kremlinului.

  Ba probabil că, având asentimentul lor, România a fost veriga din lanţul de state satelite ale Uniunii Sovietice care păstra legătura cu ţări devenite inamice, ca Israelul, Albania sau China, în acelaşi timp, la adăpostul reputaţiei de pretinsă independenţă, Ceauşescu lăsa serviciile sale „speciale" să dea în Occident lovituri spectaculoase care, vădit, nu puteau folosi decât serviciilor secrete ale URSS. Ceauşescu a fost însoţit şi încurajat de oportunişti nepregătiţi şi fără scrupule, care i-au inspirat planuri de dezvoltare cu totul absurde – de pildă, hotărârea creării unor uriaşe oţelării într-o ţară lipsită de cele două materii prime necesare, fier şi cărbune, precum şi de suficientă energie, iar aceasta tocmai în conjunctura în care cererea de oţel pe piaţa mondială era în descreştere din cauza unei adevărate revoluţii tehnologice. Şi, pe lângă o seamă de alte erori majore în planificarea economică, a început lucrări faraonice în capitala ţării, după modelul altor demenţi ai lumii comuniste, ca Mao Tse Dun sau Kim Ir Sen. Câte şcoli, spitale, şosele s-ar fi putut clădi cu miliardele cheltuite pentru dărâmarea (cu o nemaipomenită lipsă de omenie) a unui întreg cartier al Bucureştilor şi ridicarea acelei monstruoase clădiri numite „Casa Poporului", precum şi a acelui bulevard luxos, mai lung şi mai larg decât Champs-Elysees de la Paris! Propaganda comunistă a făcut caz de toate aceste „realizări", însă o creştere economică sănătoasă, cum a fost cea din anii interbelici, ne-ar fi adus azi mai departe.

  În ochii mei însă, aceste erori majore în opţiunile economice, care sunt la originea crizei dramatice prin care trecem acum, nu sunt moştenirea cea mai tragică a regimului comunist. Moştenirea cea mai tragică constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul.

  Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodă de guvernare, în care teroarea a dezvoltat laşitatea la cei mai mulţi şi eroismul imprudent la câţiva, în care delaţiunea a fost considerată virtute, în care furtul, nu numai din bunul statului dar şi din cel al vecinului, a sfârşit prin a apărea legitim din cauza privaţiunilor permanente şi a exemplului de înşelăciune venit de sus, un asemenea regim nu putea să nu lase urme profunde în mentalităţi şi comportamente.

  Ele sunt astăzi piedica majoră în integrarea noastră într-o lume nouă. Răul mi se pare atât de adânc şi de generalizat încât nu ştiu dacă generaţia celor care acum sunt tineri îl va mai putea stârpi. Moralitatea batjocorită se repară mai greu decât uzinele învechite. Poate doar generaţiile următoare să reuşească a regăsi echilibrul, dacă ar şti, cu hotărâre, să impună cultul cinstei, al respectului pentru cuvântul dat şi pentru semeni.

  Pe plan politic, îmi pun nădejdea în dezvoltarea unui regim parlamentar civilizat. Mi se va răspunde că au presă proastă Parlamentul, „politicienii" etc. Vă amintesc butada lui Winston Churchill: sistemul parlamentar e detestabil. dar e cel mai puţin rău din câte cunoaştem. Apoi îmi pun nădejdea în integrarea noastră în marea comunitate europeană, în marea familie a Europei unite, în care ţările care au aderat acum 15-20 de ani au făcut un salt înainte fenomenal. Am văzut cu ochii mei: Grecia de azi faţă de Grecia de acum 20 de ani e de nerecunoscut. Până şi ţări mari şi bogate ca Franţa au fost transfigurate din punct de vedere economic de când au iniţiat (cu multe reticenţe interne) această Uniune acum 50 de ani. Acolo e şi viitorul ţării noastre.

  Nu înseamnă să idealizăm naiv Occidentul. Dar gemul fiecărui popor stă în a şti să adapteze propriei sale moşteniri integrarea într-un ansamblu mai larg. Eu cred că abilitatea noastră politică ne va ajuta nu numai să intrăm în acest mare ansamblu continental, dar şi să jucăm în sânul lui un rol de frunte. Este crezul meu. Rămâne ca generaţiile viitoare să-l împlinească!

  Cuvânt înainte/5

  I. ÎNCEPUTURILE/9

  Geto-dacii/10

  Roma /11

  Dacia, colonie romană/13

  Năvălirea barbarilor /16

  Legiunile romane se retrag din Dacia/17 „Decalogul continuităţii" /20

  Primii barbari în părţile noastre/25

  Slavii /29

  A stăpânit ţaratul protobulgar şi în părţile noastre? /31

  Cele două faze ale creştinării românilor/33

  Ungurii /35

  Cumanii /38

  Revolta Asăneştilor şi „regatul vlahilor şi al bulgarilor" /39

  Invazia mongolă /40

  Diploma Ioaniţilor (1247) – o „radiografie " a Olteniei şi Munteniei înainte de descălecat /42

  ÎI. NAŞTEREA STATELOR ROMÂNE MEDIEVALE/47

  Fost-a descălecat? /47

  Cine a fost Basarab întemeietorul? /48

  Momentul 1330 /53

  Urmaşii lui Basarab. Anul 1359: alegem definitiv între Roma şi Constantinopol/55

  Descălecatul în Moldova/56

  Sistemul de succesiune la tron/59

  Adunările de stări /59

  Marii boieri/60

  Boierii mici/64

  Rolul Bisericii /64

  Moşneni şi răzeşi /66

  Rumâni sau vecini/67

  Ţiganii /68

  Oastea/69

  Oraşele /70

  Remarcă asupra regimului feudal/71

  III. ROMÂNII SUB „TURCOCRAŢIE" /75

  Apariţia puterii otomane /75

  Mircea cel Bătrân /77 în al doilea stat român, Moldova /81

  Dinastia angevină în Ungaria şi starea românilor din Ardeal. Iancu de Hunedoara /83

  Vlad Dracul şi Vlad Jepeş /87

  Matei Corvin /91

  Ştefan cel Mare /93

  Petru Rareş /96

  Sfârşit de veac tulbure în Moldova /98

  Ţara Românească de Ia Neagoe Basarab la Petru Cercel /100

  Transilvania în veacul al XVI-lea. Urmările dezastrului de la Mohâcs /103

  Protestantismul. Schimbări mari în Europa /105

  Cultură şi politică /106

  Mihai Viteazul şi „vitejii" lui