Susan tremura. Şi-a pus repede urechea pe pieptul lui. O zvâcnitură. Şi încă una. Pieptul lui Bertie s-a ridicat uşor, apoi a coborât.

— Bunicule!

Un geamăt. Pleoapele i s-au zbătut, dar au rămas închise.

Ochii lui Susan s-au umplut de lacrimi.

Bertie a înghiţit.

— Susan... a şoptit el.

— Sunt lângă tine, a spus ea şi l-a mângâiat pe faţă.

— Am căzut.

Mâna i s-a ridicat, apoi s-a lăsat din nou pe pământ.

A încercat să-l ridice, dar trupul lui amorţit era prea greu.

— Am nevoie de ajutor, a spus ea, uitându-se peste câmp.

Casa abia se vedea în depărtare. N-avea de ales, aşa că şi-a smuls paltonul, rupându-i doi nasturi, şi l-a acoperit cu el.

Bertie a deschis încet ochii.

— Lasă-mă puţin să-mi vin în fire, draga mea.

— Mă-ntorc repede, a spus Susan şi i-a strâns mâna.

Înainte ca Bertie să protesteze, a sărit în picioare şi a luat-o la fugă peste păşune. Tâmplele îi zvâcneau. Aerul rece o înţepa pe faţă. Cizmele de cauciuc se înfundau în noroi. Una din ele a rămas lipită şi i-a scăpat din picior. A tras de cizmă şi a încălţat-o, apoi s-a repezit spre casă.

Când s-a apropiat, a scos un strigăt prelung. A strigat încă o dată, mai tare, simţind că-i plesnesc coardele vocale. Soldaţii au ieşit în fugă din cort.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat unul dintre ei, frecându-se la ochi de parcă fusese trezit din somn.

— Buni... Susan a tras aer în piept şi a arătat cu mâna. Bunicul a căzut. Am nevoie de ajutor.

Soldatul a făcut o pauză, apoi a spus:

— Nu putem pleca din post. O să chem o ambulanţă.

— N-avem timp!

Soldatul s-a îndreptat de spate, apoi a aruncat o privire spre camaradul său.

Susan l-a tras pe bărbat de mânecă.

— Acum!

Ţipetele ei, sau poate atitudinea ei recentă, le lăsaseră impresia greşită că ar deţine oarecare autoritate. Oricum, nu-i păsa, avea nevoie de ajutor. Ajutorul oricui. Abia după ce l-a smucit de mânecă, soldaţii au trecut peste instrucţiunile stricte de a rămâne la post şi au hotărât să o ajute.

Când au ajuns la Bertie, l-au găsit aşezat pe pământ, frecându-şi umflătura cât un ou de gâscă de pe frunte. A încercat să se ridice singur în picioare, dar a căzut. Picioarele îi erau slăbite, ca nişte beţişoare puse să susţină un pian. Susan le-a cerut soldaţilor să-l care, cu toate că Bertie le-a refuzat ajutorul.

— Lăsaţi-mă jos! a strigat el.

Soldaţii nu i-au dat nici o atenţie şi şi-au văzut mai departe de drum, mărşăluind prin câmpul plin de noroi.

— Lăsaţi-mă jos, vă zic! a repetat Bertie.

Soldaţii îl duceau cu braţele încleştate sub picioarele şi şezutul lui Bertie, ca într-o lectică umană. Când au ajuns în sfârşit acasă, l-au aşezat pe sofa. Susan a vorbit cu doctorul la telefon. Soldaţii s-au uitat unul la celălalt şi s-au strecurat afară, alungaţi de reproşurile lui Bertie pentru că-l luaseră pe sus împotriva voinţei sale sau, mai degrabă, după ce şi-a adunat cumva puterile şi a înşfăcat bastonul, încercând să le dea una pe spate. Până să vină doctorul Collins, Bertie a tot insistat că trebuie să se apuce de treabă, în ciuda faptului că nu se putea ţine pe picioare.

Doctorul Collins, un bărbat rotofei cu ochelari cu lentile groase şi mâini mici, de copil, a curăţat tăietura de pe fruntea lui Bertie cu un tampon de vată şi alcool. A cules din geantă un stetoscop şi i-a ascultat inima.

— Cucuiul e aici, i-a spus bătrânul doctorului, arătând spre umflătura din frunte.

Doctorul Collins şi-a văzut mai departe de treabă, ascultându-l şi la plămâni.

— S-ar putea să ai o contuzie, a spus doctorul, strângând stetoscopul, şi s-a uitat la Bertie. Şi inima, la ascultat, pare mărită.

Susan a oftat adânc.

— Aiureli, a spus Bertie. Am căzut şi m-am lovit la tărtăcuţă, şi cu asta basta!

Susan s-a uitat la el cu atenţie: era încă palid, iar hainele lui, scorţoase de la noroiul uscat.

— Înainte să cazi ai avut ameţeli? a întrebat doctorul.

— Nu, a spus el.

— Ţi-a fost rău?

Bertie a clătinat din cap.

— Vreau să te odihneşti, i-a recomandat doctorul.

— Am multă treabă de făcut.

S-a dus lângă doctor, acelaşi care o adusese pe lume. Odată, când era mică, o pusese pe picioare după un episod grav de tuse măgărească.

— N-ar trebui să mergem la spital?

Doctorul Collins a oftat.

— Mă tem că recuperarea la spitalul St. Margaret nu este o soluţie. Saloanele sunt pline. În fiecare zi vin tot mai mulţi răniţi.

— Nu-i nevoie să mă duceţi la spitalul ăla nenorocit, a spus Bertie.

Doctorul a scos din geantă un flacon cu pastile şi l-a pus pe măsuţa de lângă sofa.

— Dacă ai dureri în piept, vreau să-ţi pui sub limbă una din astea.

— N-am nimic la inimă, a spus el, apoi a bătut cu palma în geanta de piele a doctorului. Dar dacă ai vreo doctorie pentru genunchii mei slabi, o iau.

Doctorul l-a privit.

— Sper ca flăcăii noştri de pe front să aibă tot atâta dârzenie ca tine, Bertie.

Susan s-a uitat la flaconul maroniu cu dop de plută. Înăuntru se vedeau nişte pastile albe foarte mici, cât o tabletă de aspirină tăiată în patru.

— Nitroglicerină, a spus doctorul Collins. Pentru angină.

Susan a încuviinţat din cap.

— N-am angină, a protestat Bertie. Nici inima mărită. Pentru numele lui Dumnezeu, am intrat cu piciorul în afurisita aia de gaură de iepure. Am doar nişte picioare betege şi o blestemată durere de cap pe care mi-o dă dementul ăla de dictator când aruncă cu bombe!

Doctorul Collins a pus o