Sălbaticul luă cartea şi citi cu glas tare pe pagina de titlu:

— Sfînta Scriptură, cuprinzînd Vechiul şi Noul Testament.

— Şi nici asta.

Era o cărticică micuţă, rămasă fără coperţi.

— De Imitatione Christi.1

— Şi nici asta.

Îi mai dădu un volum.

— Variaţiile experienţei religioase de William James2, citi Sălbaticul.

— Şi mai am şi altele din astea, continuă Mustafa Mond, aşezîndu-se la loc pe scaun. O întreagă colecţie de cărţi pornografice de pe vremuri. Dumnezeu în seif şi Ford pe raft – comentă el rîzînd şi arătînd către biblioteca lui aflată la vedere – rafturile cu cărţi, rastelele de bobine pentru maşini de citit şi role de magnetofon.

— Dar dacă ştiţi despre Dumnezeu, de ce nu le spuneţi şi lor? întrebă indignat Sălbaticul. De ce nu le daţi cărţile acestea despre Dumnezeu?

— Din acelaşi motiv pentru care nu le dăm nici Othello: sînt vechi; sînt despre Dumnezeul de acum nu ştiu cîte veacuri. Nu despre Dumnezeul de acum.

— Dar Dumnezeu nu se schimbă.

— Oamenii, însă, da.

— Şi ce contează?

— Contează enorm, spuse Mustafa Mond. Se ridică din nou şi se îndreptă spre seif. A existat un individ numit Cardinalul Newman3, exclamă el în treacăt, un fel de Cantor-Şef al unui Cor Comunitar.

— „Eu, Pandolfo, Cardinalul frumosului Milano.“4 Am citit despre ei în Shakespeare.

— Bineînţeles. Ei, după cum spuneam, a existat un individ numit cardinalul Newman. A, uite-i cartea. Şi o scoase afară. Acum, dacă tot am umblat, am s-o scot şi pe asta. E scrisă de un oarecare Maine de Biran5. A fost filosof, dacă ştii ce înseamnă asta.

— „Un om care visează mai puţine lucruri decît se află în cer şi pe pămînt“6, răspunse prompt Sălbaticul.

— Chiar aşa. Uite, am să-ţi citesc unul dintre lucrurile la care chiar „visa“ la un moment dat. Între timp, ascultă ce spunea acest vechi CantorŞef… Deschise cartea într-un loc unde pusese un semn şi începu să citească: „Noi nu ne aparţinem nouă înşine, după cum nici ceea ce avem nu este al nostru. Noi nu ne-am creat pe noi înşine, nu putem avea putere supremă asupra noastră. Nu sîntem propriii noştri stăpîni. Sîntem proprietatea lui Dumnezeu. Nu e oare o fericire pentru noi să vedem lucrurile astfel? E oare vreo fericire sau vreo mîngîiere să socotim că noi «sîntem ai noştri»? Se prea poate să gîndească astfel cei tineri şi prosperi. Acestora s-ar zice că li se pare mare lucru să aibă totul, după cum gîndesc ei, şi toate să meargă după capul lor – să nu depindă de nimeni – să nu trebuiască să se gîndească la nimic din ceea ce nu văd cu ochii, să scape de bătaia de cap plictisitoare a permanentei recunoaşteri, a permanentei rugăciuni, a permanentei raportări a ceea ce fac din vrerea altcuiva. Dar, pe măsură ce timpul trece, şi ei, la fel ca toţi oamenii, vor constata că independenţa nu e făcută pentru om – că este o stare nefirească – care merge o vreme, dar nu ne poate duce în siguranţă pînă la capăt…“

Mustafa Mond făcu o pauză, lăsă jos prima carte şi, ridicînd-o pe cealaltă, o răsfoi:

— Ia să luăm pasajul ăsta, de exemplu, zise el, şi începu lectura cu glasul lui profund: „Omul îmbătrîneşte; simte în el acea senzaţie fundamentală de slăbiciune, de apatie, de neplăcere care însoţeşte îmbătrînirea; şi, simţindu-se astfel, îşi închipuie că e pur şi simplu bolnav, şi-şi alină temerile cu gîndul că această situaţie tulburătoare se datorează unei cauze anume, de care speră să scape, ca de o boală. Închipuiri deşarte! Boala aceasta este bătrîneţea; şi e o boală cumplită. Se zice că tocmai teama de moarte şi de ceea ce vine după moarte îi face pe oameni să se întoarcă spre credinţa religioasă pe măsură ce înaintează în vîrstă. Dar propria mea experienţă mi-a adus convingerea că, pe lîngă asemenea spaime ori închipuiri, sentimentul religios tinde să se dezvolte pe măsură ce înaintăm în vîrstă; să se dezvolte pentru că, pe măsură ce patimile se potolesc, pe măsură ce fantezia şi sensibilităţile sînt mai puţin stîrnite şi mai greu de stîrnit, raţiunea noastră e tot mai puţin tulburată în funcţionarea ei, mai puţin întunecată de imaginile, dorinţele şi abaterile care o absorbeau pe vremuri; drept care, Dumnezeu apare ca dindărătul unui nor; sufletul nostru simte, vede izvorul tuturor luminilor şi se întoarce către el, în mod firesc şi inevitabil; căci acum, cînd tot ceea ce i-a dat lumii senzoriale viaţă şi farmec a început să se scurgă tot mai departe de noi, acum, cînd existenţa fenomenală nu mai este susţinută de impresii din interior sau din exterior, simţim nevoia să ne sprijinim pe ceva care dăinuie, ceva care n-o să ne trădeze niciodată – o realitate, un adevăr absolut şi etern. Da, în mod inevitabil ne întoarcem către Dumnezeu; căci acest sentiment religios este prin însăşi natura lui atît de pur, atît de încîntător pentru sufletul care îl cunoaşte, încît ne despăgubeşte pentru toate celelalte pierderi suferite“.

Mustafa Mond închise cartea şi se lăsă pe speteaza scaunului.

— Unul dintre numeroasele lucruri din cer şi de pe pămînt la care aceşti filosofi n-au visat este acesta (şi făcu un gest larg cu mîna), adică noi, lumea modernă. Citi