Și dintre copaci, încovoiat în două ca să se ascundă și ferindu-și capul de vîrfurile lor înalte, ieși fără teamă prietenul meu Cucoaneș. Era cu totul gol, în afară de păturile zdrențuite pe care și le înnodase după cum se pricepuse în jurul coapselor. Cînd, odată ajuns în șosea, își îndreptă trupul, părea de trei ori mai înalt decît îl văzusem ultima dată. (Dar asupra înălțimii lui, părerile s-au dovedit în urmă extrem de împărțite; tovarășul meu pretindea că n-are mai mult de 15–16 metri; eu înclinam către 20–22, iar unii dintre muncitori socoteau că trece chiar de 30 de metri.) Își păstrase aceeași perfectă proporție a trupului, ceea ce îl făcea să semene a om, în pofida monstruoaselor lui dimensiuni. Doar barba îi crescuse prodigios, căzîndu-i valuri pe nesfîrșitul lui piept. Călca fără să privească și fără îndoială că ne-ar fi strivit dacă nu ar fi zărit farurile aprinse ale mașinii. Ca și cum luminile acestea i-ar fi amintit de ceva încă important pentru el, s-a oprit o clipă și și-a aplecat puțin fruntea către noi. Dar în clipa următoare a ridicat din umeri și și-a văzut de drum. A coborît valea și a început să urce lin, fără grabă, coama dealului despădurit din față. Curînd a ajuns pe creastă și îl puteam urmări, argintat în bătaia lunii, cum se profilează pe cerul clar, cu barba în vînt, ca o apariție de sfîrșit de lume.

Aceasta a fost tot. Și aceasta a fost, cred, ultima oară cînd Eugen Cucoaneș a fost văzut aievea de către un grup de oameni care nu mai puteau fi învinuiți, ca atîția alții, de năluciri.

Luni de zile după aceea Cucoaneș a fost căutat pretutindeni. Știrile care se auzeau despre el s-au dovedit cu totul incontrolabile. În luna octombrie, se spunea, ar fi fost zărit de un grup de țărani care se întorceau de la cîmp către miezul nopții, pe Bărăgan; pașii lui se aflau după mărturia unora, la distanțe de 40–50 de metri. Dar, cum se întîmpla, urmele acestor pași erau întotdeauna șterse de ploaie, căci Cucoaneș nu umbla decît pe vreme ploioasă (poate tocmai pentru a i se șterge urmele, poate fiindcă se temea să nu calce oamenii aflați la treburi, și umbla la ceasuri din noapte și pe vreme rea, cînd știa că toți ceilalți se odihnesc). Către sfîrșitul aceleiași luni, ar fi fost zărit la nord de Constanța, îndreptîndu-se către mare. Unii mărturiseau chiar că l-ar fi văzut intrînd în mare și înotînd, dar, așa cum a dovedit ancheta întreprinsă cîteva zile în urmă, mărturisirile acestea erau cu totul lipsite de temei.

Și, curînd după aceea, nu s-a mai știut nimic de Eugen Cucoaneș.

Cascaes, februarie 1945

[1] Termen mitic ce descrie alegoric întregul univers ca fiind un corp gigantic antropomorf, diferite componente ale universului corespunzînd astfel anumitor părți ale acestui trup; Eliade folosește aici termenul în sens medical, ca fiind o boală ce determină creșterea nefirească a trupului (n. r.)

[2] Glas predicînd în deșert; (fig.) Persoană înțeleaptă ale cărei sfaturi sau avertismente nu sînt luate în seamă (lat.) (n. r.)

[3] (în credințele mistice) Apariție și manifestare a unei divinități sub formă materială (fr. théophanie) (n. r.)

Omul înălță sticla goală în aer și, clătinînd-o cu înțeles, făcu semn cîrciumarului să-i mai aducă vin. Apoi scoase o batistă colorată din buzunarul hainei și începu să se șteargă, absent, pe frunte. Era un bărbat între două vîrste, bine legat, aproape gras, cu o față rotundă, congestionată, fără expresie.

Cîrciumarul se apropiase tîrșindu-și ușor piciorul.

— Dacă n-au venit pînă acum, nu mai vin, spuse așezîndu-i carafa în față. E aproape douăsprezece.

Omul îl privi zîmbind, răsucind nedumerit batista colorată între degete.

— Nu mai vin! a repetat cîrciumarul rar, apăsînd cuvintele.

Ca și cum de-abia atunci l-ar fi auzit, omul își căută nervos ceasul, își lăsă capul pe ceafă și privi minutarele de departe, lung, încruntîndu-se, silindu-se să nu clipească.

— Douăsprezece fără cinci, rosti el încet, parcă neîndrăznind să-și creadă ochilor.

Cu un gest scurt, neașteptat, desprinse ceasul din lanțul gros, de aur, care-i atîrna de curea. I-l întinse cîrciumarului cu un zîmbet complice.

— Ia ține-l în mînă! Ce zici? Cît crezi că face?

Cîrciumarul îl cîntări mult timp în amîndouă mîinile, nehotărît.

— E greu, vorbi el tîrziu. Parcă nici n-ar fi de aur. E prea greu ca să fie de aur!

— E ceas împărătesc! L-am cumpărat la Odessa. A fost ceasul țarului.

Și pentru că celălalt, după ce se minunase cîteva clipe, clătinînd impresionat din cap, dăduse să se întoarcă la tejghea, îl reținu, prinzîndu-i brațul.

— Eu sînt Gore, spuse. Ia un pahar și vino să bei cu mine. Iancu Gore, om de încredere și de viitor, așa-mi spun mie prietenii.

Un camion supraîncărcat trecu prin fața cîrciumii, făcînd să-i tremure singura fereastră care mai avea geam. Gore își rezemase bărbia în palmă, zîmbitor. Urmărea cu interes mișcările cîrciumarului. Îl văzu cum își alege un pahar de sub tejghea și îl clătește mult, cu grijă, ridicîndu-l necontenit în dreptul ochilor. Cu el în mînă, cîrciumarul se îndreptă spre masă, fără grabă, tîrșindu-și piciorul. Cînd își turnă tăcut, concentrat, din carafa cu vin, Gore îl întrebă, coborînd glasul:

— Cunoști pe unul Păunescu?

— Domnul Păunescu de la Finanțe? făcu cîrciumarul.

Își umpluse paharul și-l adusese în fața buzelor, dar se oprise brusc, parcă în ultima clipă amintindu-și ceva.

— De la Finanțe, întări Gore.

Cîrciumarul dădu repede paharul peste cap. Apoi își șterse mustețile cu dosul mînecii.

— Sta aici lîngă noi, la numărul 14, dar s-a mutat acum. S-a mutat după bombardament, adăugă clipind ironic din ochi. Cică ar fi avut ordin de la minister.

Și iar clipi cu înțeles. Dar Gore nu-l văzu. Întinsese mîna, la întîmplare, pe masă,