— Nu mi-a spus nimic, vorbi deodată. Mi-a spus că dacă oi avea nevoie de el, să nu-l caut la minister, ci să vin direct aici, în strada Frumoasei. Dar la numărul 14 nu mai stă nimeni. E pustiu.

— S-a mutat după bombardament, repetă cîrciumarul, reîntorcîndu-se încet spre tejghea. Cîtă omenire a mai murit și atunci!

Doi șoferi intrară posomorîți, fără să spună un cuvînt și se așezaseră la masa de lîngă fereastra care își mai păstrase încă geamul.

Gore își privi din nou ceasul, ținîndu-l cît mai departe.

— Douăsprezece și zece, oftă el cu gravitate.

— Nu mai vin, spuse cîrciumarul. Am scăpat și pe ziua de astăzi. Ne-a ajutat Dumnezeu și Maica Domnului și am scăpat.

Gore își băgă repede ceasul în buzunarul vestei, bătu înviorat cu palma în masă și strigă:

— Plata, meștere, că sîntem grăbiți!

Apoi, cu un efort scurt, se ridică de pe scaun, își luă pălăria și se apropie șovăitor de tejghea.

— Avem treburi. Sîntem grăbiți! spuse el de mai multe ori, foarte tare, ca și cum s-ar fi adresat tuturor.

Numără cîteva bancnote și fără să mai aștepte restul, întinse mîna cîrciumarului și i-o strînse cu vigoare.

— Ai să mai auzi dumneata de mine, îi spuse. Ai să mai auzi de Iancu Gore.

Ajungînd în stradă, îl întîmpină căldura dulce a amiezii de mai. Mirosea a trandafir sălbatic și a moloz. Gore își îndesă pălăria pe cap și porni cu pasul agale.

— Pezevenghiul! șuieră el printre dinți cînd trecu prin dreptul casei de la numărul 14.

Era o casă modestă, de mahala, cu tencuiala crăpată în mai multe locuri.

— Escrocul! Mă poartă cu vorba și dumnealui își aranjează evacuarea. Poltron și escroc! Mi-a mîncat trei milioane și a șters-o, să se pună la adăpost. Mă lasă aici, singur sub bombardament!

Grăbi deodată pasul, furios, dar după ce ajunse la capătul străzii, se opri brusc, înjură de mai multe ori și se reîntoarse aproape alergînd. În dreptul numărului 14 își scoase pălăria și-și propti palma întreagă pe butonul soneriei. Rămase așa multă vreme cu pălăria într-o mînă, cu cealaltă rezemată de sonerie, ascultînd sunetul care se întorcea parcă de foarte departe, revenindu-i solitar și sinistru din casa pustie.

Simți cum i se adună picăturile grase de sudoare pe sprîncene, dar nu se îndură să-și ia mîna de pe buton, să se șteargă. Era mîniat.

Atunci se auzi, stridentă, neverosimilă, sirena. Gore presimți că i se vor înmuia picioarele și ridică deznădăjduit privirile. Cerul era de un albastru spălăcit, cu cîțiva nori alburii alunecînd la întîmplare, ca și cum nu s-ar fi hotărît încotro s-o apuce.

Sînt nebuni! A trecut de douăsprezece, ce i-a apucat? se trezi el gîndind.

Începu să-și caute, tremurînd, batista și și-o trecu în neștire pe față. I se păru că aude glasuri în casele vecine, uși trîntite și un țipăt ascuțit de femeie tînără.

— Ionică! strigă femeia. Unde ești Ionică?

Gore își zvîrli pe furiș privirile în toate părțile, apoi își plecă hotărît bărbia spre piept și o porni la fugă în susul străzii. Cu un ultim geamăt, prelung, speriat, sirena se stinse.

Șase mii de capete de vită, de cea mai bună calitate, se trezi Gore gîndind. Am și permisul de export. Doar să aprobe Ministerul de Finanțe.

În acea clipă zări, lipit de un gard, binecunoscutul afiș cu un deget arătător vopsit în negru:

La 20 de metri adăpost antiaerian

Simți cum îi năvălește din nou sîngele în obraji și se porni mai tare pe fugă. Cînd ajunse în fața portiței și o deschise, auzi, foarte aproape, fluieratul scurt al unui sergent.

Condus de afișul cu degetul arătător vopsit în negru, Gore se îndreptă către un fel de pivniță-subsol din fundul curții. Pe ușă scria cu litere mari:

Adăpost pentru zece persoane

N-avu timp să se umple, o să găsesc loc, își spuse Gore și deschise ușa.

Era o odăiță cu ciment pe jos și cu fereastra tencuită. Un bec murdar atîrna de tavan; o căldare cu apă și cîțiva saci cu nisip se aflau așezați lîngă pereți. În mijlocul odăii, două bănci de lemn. Un bătrîn și două femei îl priviră intrînd, fără curiozitate.

— Bună dimineața! spuse Gore răsuflînd greu, dar silindu-se totuși să zîmbească. Grozav am fugit, adăugă începînd să-și șteargă obrazul cu batista. Credeam că nu mai vin azi. Dacă n-au venit pînă la douăsprezece, credeam că nu mai vin.

— Eu vă spun că nu e alarmă adevărată, vorbi bătrînul cu un glas neașteptat de gros. Am auzit azi-dimineață la radio: se fac exerciții aeriene. S-a anunțat și aseară. E un exercițiu!

Vorbind, se aprindea văzînd cu ochii. Era un bătrîn demn, cu o figură încă frumoasă. Avea un păr bogat, cărunt, aproape alb și, clipind neîncetat, ochii păreau că-i înoată în lacrimi. Una din femei întoarse capul și-l privi enervată. Putea fi o femeie bătrînă, dar nu i se ghicea vîrsta. Avea fața lătăreață, pătată, și o gură mare, aproape diformă, cu dinți veștezi și neregulați. După ce-i aruncă o privire lungă, batjocoritoare, se întoarse brusc către vecina ei.

— Coniță, eu nu mai stau! Nu-mi place aici, în pivniță. De azi-dimineață mi se tot bate ochiul stîng. E semn rău.

— Elisaveto…, încercă s-o întrerupă cealaltă.

— Eu zic să ne întoarcem în casă, coniță, continuă femeia vorbind tot mai repede. E mai bine la noi în casă. Eu zic că…

— Elisaveto!, ridică deodată glasul cealaltă, nu mă enerva, că mi se urcă sîngele la cap și iar mi se face rău!

Femeia părea de vreo 50 de ani. Era uscățivă și avea nasul lung și ochii reci, spălăciți. Era îmbrăcată sobru și totuși cu cochetărie; își tot potrivea, nervoasă, un șal roz-pal în jurul gîtului. Gore înțelese îndată că este o femeie de condiție și, salutînd de mai multe ori din cap, își ceru voie să se așeze pe banca din față, alături de bătrîn. Dar nici una