Se apropie de Maria da Maria și, cu un zîmbet, îi oferi buchetul de violete.

— În fond, adăugă Marina, v-am propus o altă variantă a spectacolului vostru cu libertatea care se poate cuceri chiar la Buchenwald. E drept, o variantă mai puțin spectaculară.

Își opri o clipă ochii asupra Mariei, care rămăsese cu buchetul de violete în mînă, neîndrăznind să-l miroasă.

— O să mai vin pe la voi, reluă Marina, și o să stăm de vorbă. Acuma trebuie să mă duc, căci sînt așteptată. Am trecut să vă spun doar că fetița noastră rîde și se joacă, și ar vrea să-i facem un om de zăpadă, chiar acolo, în fața ferestrei. Și i-am făgăduit că o să i-l facem…

§

— Cînd te-ai întors? îl întrebă Manole.

— Acum cîteva zile, răspunse Condurachi absent, preocupat. Ai auzit? A declarat și Franța război.

— Era de așteptat, spuse Manole. Dar ce ai? Pari obosit…

— Am prea multe pe cap. Dar să lăsăm asta… Voi cum o mai duceți?

Manole ridică din umeri.

— Ca toată lumea. Necazuri, boli, greutăți.

— À propos, îl întrerupse Condurachi, încercînd să zîmbească. Tot nu v-a înapoiat Zeița?

Manole clătină din cap, parcă s-ar fi întristat deodată, fără voia lui.

— Nu ne-a înapoiat-o, și nici nu mai sperăm să ne-o înapoieze vreodată. Va trebui să ne mulțumim cu Bonnard, adăugă melancolic. Dacă nu cumva îl vom vinde. Ni s-au oferit trei milioane…

— Dar pe ea, pictorița…

— Zamfira Darvari sau cam așa ceva. Pretindea că, în primul rînd, ea e sculptoriță…

— Ai mai întîlnit-o?

Manole clătină din nou din cap.

— Am întîlnit-o de cîteva ori, dar nu m-a văzut sau s-a făcut că nu mă vede. Era, o dată, cu un grup întreg…

– Tot atît de tînără și frumoasă? îl întrerupse Condurachi.

Manole îi puse mîna pe umăr.

— Mon cher, n-ai să mă crezi, a îmbătrînit îngrozitor. E de nerecunoscut! Ce mai încolo și-ncoace, cînd am zărit-o ultima oară, primăvara trecută, era o babă!

§

Eleazar se opri brusc în mijlocul odăii.

— Mă asculți, sau preferi să te uiți pe fereastră?

— Te ascult, spuse Lorinț, dar nu mă pot reține să nu privesc pe fereastră. Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…

— Atunci, hai în grădină, să vorbim despre altceva.

Lorinț se reașeză în fotoliu.

— Nu, nu, ți-am spus foarte sincer, mă interesează. Pentru că, ori eu nu înțeleg nimic, ori tu faci, undeva, vreo confuzie…

— Nu fac nici o confuzie. Ți-am citit și fragmentele din scrisoarea lui Adrian. Totul a pornit de la petrecerea aceea, cînd două din fete s-au îmbătat, și, voind să se ducă undeva au alunecat și au căzut în mijlocul salonului și încercînd zadarnic să se ridice, cu rochiile lor scurte și subțiri, îți dai seama ce-a fost și ce s-a văzut. Mai ales că și ceilalți, noi toți – cu excepția lui Adrian și a Leanei – eram mai mult sau mai puțin beți. Viki a voit să le ajute, dar amețită cum era și, încercînd să le ridice pe amîndouă deodată, s-a împiedicat și au căzut grămadă, toate trei, și acum nu mai îndrăznea nimeni să le ajute, pentru că ele se prăpădeau de rîs rostogolindu-se pe covor, și cine știe ce-ar fi urmat dacă Elefterescu nu s-ar fi ridicat brusc în picioare, palid, tremurînd ușor de emoție, exclamînd: „Așa s-a întîmplat și cu prințul Siddharta!”

— Ce-l apucase? întrebă amuzat Lorinț.

— Citise o viață a lui Buddha, și de-atunci, de cîte ori avea prilejul, la birou sau la petreceri, numai de asta ne vorbea: Cum a văzut el, prințul Siddharta, într-o zi, pentru întîia oară, un bolnav, și apoi, în altă zi, tot pentru întîia oară, un mort… știi povestea. Noi o știam toți, pentru că ne-o povestise de nenumărate ori, o știau și fetele. Și e probabil că și-au adus aminte de gravitatea cu care ne povestea Elefterescu – oh! de cîte ori, și aproape întotdeauna cu aceleași cuvinte – și-au adus aminte de gravitatea cu care ne povestea „Marea Plecare”, evident cu majusculă, noaptea în care Siddharta și-a părăsit familia, palatul și haremul. Cum a văzut el atunci, traversînd gineceul, cum a văzut toate concubinele dormind dezgolite, în fel de fel de posturi grotești și impudice, și această ultimă, supremă viziune a Eternului Feminin i-a fost de mare folos lui Siddharta, cînd prințul a devenit ascetul Gautama…

— Văd că ți-a rămas și ție bine întipărită în minte viața lui Buddha, îl întrerupse Lorinț.

— Dar cui nu i-a rămas, dintre toți prietenii și colegii lui? Ne-a repetat-o pînă la exasperare.

— Și fetele de pe covor?

— Asta începusem și eu să-ți povestesc, reluă Eleazar. Foarte probabil că și-au amintit și ele „Marea Plecare” și scena din gineceu. Și atunci au început să rîdă și mai isteric, tăvălindu-se pe covor, jucînd puțin teatru, încercînd să pară lubrice, iar Vera i-a strigat: „Siddharta! s-au împlinit scripturile. Acum e momentul să lași totul și s-o pornești spre Himalaya!”… Elefterescu rămăsese în picioare, tot atît de palid, ca o statuie, doar buzele îi tremurau. Și apoi Elvira, care era lîngă el la masă, destul de amețită și ea, a început să plîngă și i-a strigat: „Siddharta! Eu sînt soția ta, prea iubita Yasodharta, pe mine nu mă lași!…” „Ba să plece, trebuie să plece, să-și împlinească destinul!” strigau fetele de pe covor, rostogolindu-se provocatoare. Cineva din capul mesei, nu mai știu cine era, a voit să intensifice spectacolul și s-a dus repede să stingă luminile. Toți au început să exclame, să strige, să cînte, să rîdă. Parcă ar fi fost o „orgie” din acelea pe care le citeau părinții noștri prin romane. Unii strigau: „Lumină! Să se facă lumină!” Alții repetau refrenul: „À poil! À poil!…” Toate acestea n-au durat mai mult de două, trei minute. Dar cînd s-au aprins luminile, Elefterescu dispăruse. Și așa a început…

Lorinț își îndreptă din nou privirile pe fereastră, apoi ridică din umeri.

— Nu văd legătura