nu era decât păr blond şi spaţiu, iar după ce a trecut linia nu s-a oprit. Nu a ridicat braţul. Nici măcar nu s-a aplecat ca să se relaxeze. Pur şi simplu, a mers încă douăzeci de metri şi, într-un final, s-a uitat peste umăr, ca să-i vadă pe ceilalţi trecând linia.

În drum spre familia lui, i-a întâlnit mai întâi pe liderii săi, apoi pe Franz Deutscher. S-au salutat din cap.

– Steiner.

– Deutscher.

– Se pare că toate tururile alea pe care te-am pus să le faci au dat rezultate, nu?

– Se pare că da.

Nu voia să zâmbească până când nu va fi câştigat toate patru cursele.

UN ELEMENT PENTRU O REFERINŢĂ ULTERIOARĂ Acum, Rudy era recunoscut nu numai ca un bun elev. Ci şi ca un atlet talentat.

Pentru Liesel, a fost cursa de 400 de metri. A terminat pe locul şapte, apoi pe locul patru în febra celei de 200. Tot ce putu vedea au fost posterioarele şi cozile săltăreţe ale fetelor din faţa ei. La săritura în lungime, s-a delectat mai mult cu nisipul care îi acoperea picioarele, fiindcă distanţele au fost mediocre, şi nici la aruncarea greutăţii nu a strălucit. „Această zi, a realizat ea, este a lui Rudy.”

În finala de 400, el a condus de la început până la sfârşit şi a câştigat la mustaţă cursa de 200 de metri.

 

– Oboseşti? îl întrebă Liesel. Era deja amiază.

– Sigur că nu. Respira greu şi îşi întindea picioarele. Despre ce vorbeşti, Saumensch? Ce naiba ştii tu?

Când seriile de 100 de metri au fost anunţate, se ridică încet şi urmă şirul de adolescenţi spre pistă. De data aceasta, Liesel s-a dus după el.

– Hei, Rudy! Îl trase de mânecă. Noroc!

– Nu sunt obosit, spuse el.

– Ştiu.

Îi făcu cu ochiul.

Era obosit.

 

În seria lui, Rudy a încetinit, terminând al doilea, şi, după zece minute de alte competiţii, finala a fost anunţată. Alţi doi băieţi se prezentaseră formidabil, iar Liesel avea o presimţire în stomac că Rudy nu o va câştiga şi pe aceasta. Tommy Müller, care terminase penultimul în seria lui, stătea cu ea lângă gard.

– O s-o câştige, o informă el.

Nu, nu o va face.

Când finaliştii ajunseră la linia de start, Rudy se lăsă pe genunchi şi începu să sape găuri de start cu mâinile. O cămaşă brună în curs de chelire nu pierdu timpul şi se îndreptă spre Rudy să-i spună să înceteze. Liesel urmări degetul adultului arătând în jos şi putu să vadă pământul care căzu atunci când Rudy îşi şterse o mână de cealaltă.

Când au fost chemaţi în faţă, Liesel se încleşta şi mai tare de gard. Unul dintre băieţi a furat startul; se trase de două ori cu arma. Era Rudy. Din nou, oficialul avu ceva să-i spună şi băiatul încuviinţă din cap. Încă o abatere şi era eliminat.

Pregătită pentru a doua oară, Liesel urmări concentrată şi, în primele câteva secunde, nu-i veni să creadă ce vedea. A fost înregistrat încă un start furat şi era vorba despre acelaşi atlet. În faţa ochilor, ea deja vizualizase cursa perfectă, în care Rudy alerga susţinut, dar câştiga în ultimii zece metri. Ceea ce s-a întâmplat în realitate însă a fost descalificarea băiatului. A fost escortat într-o parte a pistei şi pus să stea acolo, singur, timp în care restul băieţilor îşi ocupau locurile de start.

S-au aliniat şi apoi au început să alerge.

Un băiat cu părul negru, arămiu şi cu pas mare a câştigat la diferenţă de cel puţin cinci metri.

Rudy a rămas pe dinafară.

 

Mai târziu, după ce ziua s-a încheiat şi soarele a părăsit strada Himmel, Liesel rămase cu prietenul ei pe trotuar.

Vorbiră despre orice altceva, de la faţa lui Franz Deutscher după acea primă cursă până la fetele de unsprezece ani pe care le apucaseră pandaliile după ce au pierdut la aruncarea discului.

Înainte să se ducă fiecare acasă, vocea lui Rudy s-a apropiat şi i-a dezvăluit lui Liesel adevărul. Pentru o vreme, a zăbovit pe umărul ei, dar, câteva gânduri mai târziu, şi-a găsit calea spre urechea fetei.

VOCEA LUI RUDY Am făcut-o intenţionat.

După acesta confesiune, Liesel îi puse singura întrebare firească:

– Dar de ce, Rudy? De ce ai făcut-o?

El stătea cu o mână în şold şi nu răspunse. Nu făcu decât să afişeze un zâmbet semnificativ şi să se îndrepte alene spre acasă. Nu au mai vorbit despre asta niciodată.

Cât despre Liesel, adesea se întrebă care ar fi fost răspunsul lui Rudy dacă ar fi insistat. Probabil că trei medalii demonstraseră ceea ce dorea să arate sau îi era teamă că va pierde ultima cursă.

În final, singura explicaţie pe care şi-a permis să o audă a fost o adolescentină voce interioară. „Pentru că nu e Jesse Owens.”

Numai atunci când s-a ridicat să plece, a observat cele trei medalii din aur fals de lângă ea. A bătut la uşa Steinerilor şi i le-a întins.

– Ai uitat astea.

– Nu, nu le-am uitat.

A închis uşa şi Liesel a luat medaliile cu ea. Le-a dus în pivniţă şi i-a zis lui Max despre prietenul ei, Rudy Steiner.

– Chiar e prost, a concluzionat ea.

– Clar, a fost Max de acord, dar mă îndoiesc că s-a lăsat înşelat.

Apoi, amândoi s-au apucat de treabă, Max de cartea lui de schiţe, iar Liesel să citească Purtătorul de vise. Era la a doua jumătate a romanului, când tânărul preot ajunsese să se îndoiască de credinţa lui după întâlnirea cu femeia stranie şi elegantă.

Când o puse în poală, cu faţa în jos, Max a întrebat când credea că o va termina.

– În câteva zile cel mult.

– Apoi, una nouă?

Hoţul de cărţi s-a uitat la tavanul pivniţei.

– Poate. Închise cartea şi se lăsă pe spate. Dacă am noroc.

URMĂTOAREA CARTE Nu este Dicţionarul Duden,după cum v-aţi aştepta.

Nu, dicţionarul vine la sfârşitul acestei mici trilogii şi aceasta este doar a doua parte. Cea în care Liesel termină Purtătorul