replică Mustafa Mond. Numai că noi nu sîntem indieni. Nu e cîtuşi de puţin nevoie ca un om civilizat să suporte vreun lucru de-a dreptul neplăcut. Iar în ceea ce priveşte facerea unor lucruri – ferească Ford să-i intre cumva în cap o asemenea idee. Întreaga ordine socială s-ar răsturna dacă oamenii ar începe să facă lucrurile după capul lor.

— Bine, dar atunci cum rămîne cu abnegaţia? Dacă aţi avea un Dumnezeu, aţi avea un motiv de abnegaţie.

— Dar civilizaţia industrială nu este posibilă decît în absenţa abnegaţiei. Desfătarea individului trebuie împinsă pînă la limitele impuse de igienă şi de economie. Altfel, rotiţele mecanismului ar înceta să se mai învîrtească.

— Dar aţi avea un motiv de castitate! spuse Sălbaticul roşind puţin în timp ce rostea aceste cuvinte.

— Castitatea înseamnă patimă, castitatea înseamnă neurastenie. Patima şi neurastenia înseamnă instabilitate. Iar instabilitatea înseamnă sfîrşitul civilizaţiei. Nu poţi avea o civilizaţie durabilă fără o mulţime de vicii plăcute.

— Dar Dumnezeu este cauza a tot ce e nobil şi frumos şi eroic. Dacă aţi avea un Dumnezeu…

— Tinere dragă, îi zise prietenos Mustafa Mond, civilizaţia n-are cîtuşi de puţin nevoie de nobleţe sau de eroism. Chestiile astea sînt doar simptome ale ineficacităţii politice. Într-o societate ca a noastră, organizată corespunzător, nimeni nu are prilejul de a deveni nobil sau erou. Pentru ca să se nască un asemenea prilej, ar trebui să se destabilizeze de tot situaţia. Acolo unde sînt războaie, unde oamenii sînt dezbinaţi în convingerile sau ataşamentele lor, unde apar ispite cărora trebuie să li se împotrivească, lucruri îndrăgite care trebuie obţinute ori apărate prin luptă – acolo, evident, capătă oarecare sens nobleţea şi eroismul. Dar azi nu mai avem războaie. Şi se iau cele mai mari precauţii pentru a-i împiedica pe oameni să se îndrăgostească prea tare de cineva. Nu mai există dezbinări în materie de convingeri sau ataşamente; eşti condiţionat astfel încît să nu poţi să nu faci ceea ce trebuie. Iar ceea ce trebuie să faci este în general atît de agreabil – şi li se dă frîu liber atîtor impulsuri fireşti – încît, de fapt, nu există ispite cărora să li te împotriveşti. Iar dacă vreodată, din cine ştie ce ghinion nemaipomenit, s-ar întîmpla cumva ceva neplăcut, păi, na, există întotdeauna soma care să-ţi ofere o sărbătoare sau o vacanţă, posibilitatea de a fugi de realitate. Ai întotdeauna la îndemînă soma ca să-ţi potolească furia, să te împace cu duşmanii, să te facă răbdător şi capabil să înduri multă vreme orice. În trecut nu puteai realiza aceste lucruri decît cu mari eforturi şi după ani îndelungaţi de educaţie morală chinuitoare. Acum înghiţi două-trei tablete de o jumătate de gram şi gata. Acum oricine poate fi virtuos. Poţi duce cu tine într-o sticluţă cel puţin jumătate din etică. Creştinismul fără lacrimi – asta este soma.

— Bine, dar lacrimile sînt necesare. Nu vă aduceţi aminte ce spunea Othello? „Furtuna tot mereu de mi-ar aduce atît senin, atunci să sufle vîntul trezind moartea.“11 Era o poveste pe care ne-o spunea un indian bătrîn, despre Fata de la Mátsaki. Flăcăii care voiau s-o ia de nevastă trebuiau să sape grădina o dimineaţă întreagă. Treaba părea un fleac; dar roiau pe acolo muşte şi ţînţari – gîngănii din acelea vrăjite. Cei mai mulţi dintre flăcăi pur şi simplu nu rezistau la înţepăturile şi muşcăturile lor. Dar cel care a rezistat – acela a cîştigat mîna fetei.

— Fermecător! Dar în ţările civilizate, spuse Controlorul, poţi să posezi fetele fără să fii nevoit să le sapi grădina; în schimb, nu mai sînt nici muşte, nici ţînţari care să te înţepe. De veacuri întregi am scăpat de aceste gîngănii.

Sălbaticul încuviinţă din cap, dar încruntă din sprîncene:

— Aţi scăpat de ele. Da, aşa faceţi cu toate. Scăpaţi de toate neplăcerile, în loc să învăţaţi să le faceţi faţă. „Mai vrednic oare e să rabzi în cuget ale vitregiei praştii şi săgeţi, sau fierul să-l ridici asupra mării de griji – şi să le curmi?“12… dar voi nu faceţi nici una, nici alta. Nici nu răbdaţi, nici nu ridicaţi sabia asupra lor. Doar desfiinţaţi praştiile şi săgeţile. E prea uşor asta.

Amuţi brusc, cu gîndul la maică-sa. În rezerva ei de la etajul treizeci şi şapte, Linda plutise pe o mare de lumini cîntătoare şi de mîngîieri parfumate – plutise departe, dincolo de spaţiu, dincolo de timp, departe de închisoarea amintirilor ei, a obiceiurilor ei, a trupului ei îmbătrînit şi buhăit. Iar Tomakin, ex-Director al Incubatoarelor şi Condiţionării, Tomakin era încă în concediu – în vacanţă, departe de umilinţe şi dureri, într-o lume în care nu putea auzi cuvintele acelea, rîsul acela batjocoritor, nu putea vedea faţa aceea hidoasă, nu putea simţi braţele acelea umede şi flasce în jurul gîtului, într-o lume frumoasă…

— Ceea ce v-ar trebui, măcar din cînd în cînd, ca o schimbare, ar fi ceva care să stîrnească lacrimi, continuă Sălbaticul. Aici nimic nu costă destul.

(— Douăsprezece milioane şi jumătate de dolari – i se împotrivise Henry Foster cînd Sălbaticul îi spusese şi lui acelaşi lucru. Douăsprezece milioane şi jumătate – atît a costat noul Centru de Condiţionare. Nici un cent mai puţin.)

— „Încredinţînd ce-i muritor şi şubred norocului, primejdiei şi morţii, pentru un ciob.“13 Asta nu înseamnă nimic? întrebă el, ridicînd ochii către Mustafa Mond. Şi asta lăsîndu-l la o parte pe Dumnezeu – deşi fireşte că Dumnezeu ar putea fi motivul. A trăi înfruntînd primejdia nu înseamnă nimic?

— Ba da, chiar foarte mult, răspunse Controlorul. Bărbaţilor şi femeilor trebuie să li se stimuleze din cînd în cînd secreţia