Dar zoologul nu apucă să-și termine fraza, că dinspre vulcan, al cărui vîrf principal nu se vedea din pricina blocurilor de lavă din apropiere, se auzi o bubuitură surdă, asemenea tunetului, și după cîteva minute în jurul exploratorilor căzu o ploaie de lapili negri (pietricele).

— Vezi? Vulcanul, atotputernicul stăpîn, te înștiințează că nu va îngădui unui sihastru să cultive viță de vie pe stratele străvechi de lavă… spuse rîzînd Makșeev.

— Hai să cercetăm iezerul și să ne întoarcem în locul unde ne-am lăsat lucrurile. Aici e cam periculos să rămînem, propuse Kaștanov.

În vreme ce exploratorii coborau spre lac, pășind peste blocurile de lavă, bubuiturile se repetară și din nou căzură lapili.

— Vulcanul nu e bucuros de acești oaspeți nepoftiți! Se teme să nu-i furăm comorile din crater, așa cum am făcut cu pucioasa din craterul Satanei, înainte ca acesta să se trezească.

— Să denumim acest vulcan Mormăilă! propuse Gromeko.

Toți fură de acord și acest nume fu trecut pe harta pe care o schița Kaștanov. Cît despre iezer, îl numiră lacul Pustnicului, iar rîul care izvora din el primi numele lui Papocikin.

— Iată că ne-am eternizat visurile rîse Makșeev, însemnînd aceste denumiri.

Apa lacului era rece și potabilă, aducînd chiar la gust cu apa gazoasă, iar dacă o încălzeai puțin, din ea ieșeau bășici mici de bioxid de carbon.

Cercetară lacul de jur împrejur și, găsind un loc prielnic, se scăldară în apa lui înviorătoare; cu acest prilej constatară că adîncimea lui nu era mai mare de trei metri. În lac nu trăiau nici pești, nici plante acvatice și nici insecte.

Deoarece era prea devreme ca să se înapoieze la locul de popas, hotărîră să se urce pe platou. Nu era greu s-o facă, fiindcă torentul superior de lavă se sprijinea de costișa platoului și blocurile alcătuiau un fel de scară gigantică, așa încît cățărîndu-se de pe un bloc pe altul, exploratorii ajunseră curînd pe platou.

Spre est, la picioarele lor, se așternea oglinda lacului, ce părea așezat într-o groapă adîncă, iar dincolo de lac se ridicau coastele negre, rîpoase ale lui Mormăilă, dominate de vîrful său abrupt. Din vîrf ieșea o trîmbă de fum negru, care se ridica în văzduhul liniștit la o mare înălțime. La sud, vest și nord se întindea pustiul negru, aidoma deșertului de lîngă craterul Satanei. La nord, pustiul se sfîrșea la marginea mării, iar în alte părți se întindea pînă la linia orizontului.

— Mormăilă e mult mai înalt decît Satana, iar povîrnișurile conului său sînt mai abrupte, observă Kaștanov.

— Erupția în curs nu ne va împiedica să ne suim pe vîrful lui, adăugă Makșeev.

— O să vedem mîine ce facem. De pucioasă nu mai avem nevoie și ne putem înapoia în orice clipă.

Coborîră spre lac și, trecînd din nou peste puhoaiele de lavă, ajunseră după o oră la locul de popas.

POZNELE LUI MORMĂILĂ

Dar Mormăilă nu-i lăsă să doarmă liniștiți. După cîteva ceasuri, exploratorii fură treziți de un vuiet înspăimîntător și săriră toți speriați în picioare.

— Oare și acest vulcan aruncă nori arzători? Ia priviți ce se petrece acolo! exclamă Gromeko.

Mormăilă era învăluit de niște nori negri și groși, care coborau tot mai jos pe costișă, lățindu-se mereu în toate părțile. Mirosea a pucioasă și clor. Norii se învălurau, spintecați în răstimpuri de fulgere orbitoare, iar uruitul ce venea din adîncurile vulcanului se contopea cu niște bubuituri ca de tunet.

— Nu, — observă Kaștanov, — nu trebuie să ne temem de un nor arzător. Această erupție are alt caracter, și anume seamănă cu erupțiile Vezuviului. Deocamdată vulcanul aruncă lapili și cenușă, pe urmă o să apară probabil și lava.

— Asta înseamnă că trebuie să punem cruce ascensiunii noastre.

— Firește! Ar fi curată nebunie să urcăm acum pe acest vulcan.

— Atunci ce facem?

— Mai rămînem aici și ne continuăm somnul, apoi o pornim înapoi spre mare.

— De ce să nu plecăm chiar acum?

— E foarte interesant să vedem o erupție de la o distanță atît de mică.

— Ce ne facem însă dacă o să înceapă o grindină de pietre?

— Nu cred; ne aflăm la poalele vulcanului și lapilii nu ajung atît de departe.

— Dar dacă ne acoperă lava?

— Lava curge foarte încet și oricînd ne putem feri din calea ei, chiar fără să ne grăbim.

— Atunci, să rămînem și să vedem ce-o să mai facă Mormăilă. N-ar strica însă ca între timp să îmbucăm cîte ceva.

Făcură focul, puseră ceaiul la fiert și apoi începură să mănînce, dar fără să scape din ochi vulcanul.

Mormăilă dispăruse cu desăvîrșire după perdeaua de nori. Chiar și cerul era acoperit la zenit de un val cenușiu, prin care se zărea Pluton asemenea unui disc roșiatic, care cernea asupra împrejurimilor mohorîte ale vulcanului o lumină slabă, lugubră.

Curînd începu să cadă o cenușă neagră, sub formă de pulbere, la început în particule răzlețe, apoi tot mai des și mai des, încît pînă la urmă exploratorii se văzură siliți să-și bea ceaiul acoperindu-și cănile cu mîna, ca să nu înghită acest praf vulcanic. Treptat, iarba, trestia și frunzele de palmier deveniră negre, iar apa rîului se făcu ca cerneala.

— Ce bine că ne-am umplut bidoanele, observă Makșeev. Altfel am fi rămas toată ziua fără apă. Dar cu vuietul ăsta ce mai e?

Bubuiturile din adîncul vulcanului se domoliră și, cînd ele încetau, se auzea un vuiet surd, asemenea acelui produs de talazurile ce se sfărîmă de țărm. Vuietul creștea mereu. Exploratorii se priviră nedumeriți.

— N-o fi cumva un nor arzător? întrebă Papocikin neliniștit..

— Să fugim mai repede în sus! exclamă Kaștanov. În albia rîului gonește un torent de apă sau un puhoi mocirlos. Am uitat cu totul de o asemenea eventualitate. Hai, ne luăm calabalîcul și să urcăm!

Vărsară la iuțeală ceaiul din căni, își luară lucrurile și armele și porniră în grabă cu toții spre vîrf, pe torentul de lavă, cățărîndu-se pe blocurile negre, poticnindu-se pe alocuri și străduindu-se să ajungă cît mai sus deasupra albiei.

Cînd se opriră în cele din urmă