să-și mai tragă sufletul, priveliștea care li se înfățișa de la o înălțime de vreo cincizeci de metri de deasupra locului de popas le dovedi că fuga lor pripită fusese cît se poate de înțeleaptă. Pe albia rîului care pornea de la costișa vulcanului venea vijelios un torent aprig de apă neagră; el smulgea blocuri întregi de lavă încremenită de pe cele două maluri. După cîteva minute, acest val înspăimîntător, înalt de vreo trei metri, se rostogoli pînă la locul unde mai adineauri exploratorii noștri își beau nepăsători ceaiul, și cît ai clipi din ochi tufele verzi dispărură în undele noroioase, palmierii începură să se clatine și căzură frînți sau smulși din rădăcină, iar întregul teren dispăru, de parcă nici n-ar ff existat.

— Strașnic puhoi! exclamă Papocikin, Noroc că am șters-o la timp!

Tot alergînd, călătorii ajunseră mai sus de torentul de lavă. Din locul unde se aflau, se zăreau amîndouă culmile. Torentul de noroi trecuse peste culmea din dreapta și acum exploratorii își întoarseră privirile spre culmea din stînga, ca să vadă ce se întîmplă. După cîteva minute prin valea strîmtă a muntelui din stînga năvăli un alt torent de noroi, care înainta însă mult mai încet, deoarece apa era plină de cenușă și de pietricele; torentul semăna cu un terci subțire, în undele căruia se învîrteau tufe smulse din rădăcini și trunchiuri de palmieri.

— Le-a smuls de pe malurile lacului unde ne aflam ieri! exclamă Papocikin.

— Iată gura de rai pașnică și idilică a pustnicului dumitale! Lacul nu mai există și totul s-a prefăcut într-o mare de noroi, spuse Kaștanov.

— Ai dreptate, vulcanii de prin partea locului sînt niște vecini cam zurbagii! încuviință Gromeko. Satana ne-a servit cu un nor arzător, iar Mormăilă cu noroi.

— Și totuși am scăpat și de data asta, avînd prilejul să vedem fenomene naturale înfricoșătoare, dar interesante, spuse Kaștanov.

— Acum, însă, nu putem ajunge la mare și la bărcile noastre! zise abătut Papocikin. Ia priviți: în stînga și în dreapta noastră avem niște torenți vijelioși, iar în spate — pe Mormăită, care ne mai poate juca o festă.

Într-adevăr, exploratorii care reușiseră să scape de noroi suindu-se pe o stîncă a vulcanului erau ca și asediați și nu puteau porni la vale, spre mare, iar în spatele lor vulcanul continua să mormăie!

— Dacă o să se mai verse și lavă de sus, o să ne pomenim între foc și apă. Halal de așa perspectivă! spuse Gromeko.

— Da, Mormăilă nu și-a spus încă ultimul cuvînt, observă Makșeev.

— Cred că nu există încă nici un motiv de îngrijorare, căută Kaștanov să-i liniștească. Puhoaiele de noroi o să se scurgă repede și o să pornim spre mare înainte ca lava sa ne ajungă din urmă, dacă într-adevăr ea va lua această direcție.

— Pînă una alta o să ne ude leoarcă aici! N-avem unde să ne adăpostim, bombăni Papocikin.

Zoologul avea dreptate. De la o vreme din norii emanați de vulcan cădea o ploaie măruntă, căreia exploratorii, cu gîndul la puhoaiele de noroi, nu-i dăduseră nici o atenție. Acum însă ploaia se întețise și începură toți să privească în jur, în căutarea unui adăpost cît de mic. Încredințați că vremea, care se menținea frumoasă de cîteva zile, nu se va strica, porniseră în exploatare fără mantale de ploaie, fără cort, și acum nu aveau cu ce să se apere de intemperii.

— Cred că acolo, mai sus, unde se află o sumedenie de blocuri mari de lavă, o să găsim mai lesne un adăpost, spuse Makșeev, arătînd spre vîrful vulcanului.

— Și o să fim mai aproape de vulcan! oftă Papocikin.

— Fiecare e liber să facă cum crede de cuviință, N-ai decît să rămîi aici în ploaie, noi însă o să urcăm pînă acolo, spuse Gromeko.

Dar zoologul nu avea de gînd să rămînă singur și suiră cu toții panta abruptă a puhoiului de lavă. Bocancii li se umpluseră de apă și urcau anevoie, alunecînd pe acest povîrniș stîncos. Peste puțin timp însă ajunseră la un fel de meterez, format din blocuri îngrămădite unele peste altele; acestea se aflau la capătul unui puhoi mai recent, care cursese peste cel vechi. Între blocuri existau ici și colo spații destul de mari pentru a adăposti un om. Se vîrîră toți patru în aceste adăposturi, iar Generalu, ud leoarcă, se aciui lîngă Makșeev, pe care însă vecinătatea cîinelui nu-l prea încînta. Oamenii, uzi de-a binelea, stăteau zgribuliți și abătuți, în poziții incomode, pe pietroaiele colțuroase.Ca să se mai învioreze, se strigau unul pe altul, cînd bombăneala lui Mormăilă înceta pentru un timp.

Ploua într-una. Nu trecu mult și pe suprafața puhoiului de lavă începură să șiroiască șuvoaie și pîrîiașe de apă tulbure, plină de cenușă, cășunînd exploratorilor noștri noi necazuri.

Unul dintre ei se pomeni cu un duș rece drept în coaste, altul — în spate. Papocikin, întins cu fața în jos, în ascunzișul lui lung și puțin adînc, simți că apa a pătruns sub el. Ieși îndată afară și începu să alerge printre blocuri, căutînd un loc mai bun.

Makșeev, care urmărise această scenă, se tăvălea de rîs: el reușise să se aciuească, împreună cu Generalu, într-o mică peșteră, existentă în lavă.

— Eu zic să nu-i mai spunem Mormăilă! striga zoologul cățărîndu-se pe blocuri, în bătaia ploii. Naiba știe cum ar trebui să-l botezăm: Bocilă, Umezilă, Ploilă.

— Să-l numim Vărsătorul! propuse Makșeev.

Dar Papocikin nu-l mai auzea; găsise o crăpătură puțin adîncă și se vîrîse în ea, cu capul înainte. Crăpătura însă era prea scurtă și picioarele îi rămăseseră afară, în ploaie.

Deodată un bubuit înfricoșător cutremură văzduhul. O clipă, exploratorii crezură că blocurile de piatră îi vor strivi ca pe niște șoareci prinși în cursă. Săriră toți afară din adăposturile lor.

— Cutremur! strigă Gromeko.

— Vulcanul a sărit în aer și se năruie peste noi! urlă Papocikin.

— Să fie oare un nor arzător? murmură Kaștanov, pălind.

Nu se vedea nimic prin perdeaua de ploaie și nori, dar după primele clipe de spaimă, le mai veni inima la loc. Iată însă că aproape de ei căzu bufnind un pietroi cît