se schimba, dar și asupra Matildei. În acea zi tocmai asta să fi fost cauza pentru care nu vrusese ea să-mi dea nici cel mai mic semn de recunoaștere, că eram bărbatul ei și că mă iubea, ca să nu sufere Petea, care era totuși un om normal, era căsătorit și avea și două fetițe? Iar Petea de aceea mă privise de la început cu ostilitate și mai ales de aceea sărise la mine, fiindcă eu îi spusesem Tamarei ceva la ureche, făcînd-o să rîdă în hohote? Fiindcă însemna că n-o iubeam pe Matilda? De aceea scosese el un răcnet…? La ora cînd mi se făcea acea destăinuire, aceste întrebări cădeau în gol. Lucruri cu mult mai grave se petrecuseră între timp în viața mea cu ea, ca să mai tresar la o astfel de sugestie. Simțeam doar satisfacție că îl mirosisem și îl gîtuisem izbindu-l de perete pe roșcovanul de frati-său și nu încetasem apoi s-o fac să rîdă pe tăcuta Tamara cît timp durase masa și apoi și după aceea, cînd se desfăcuse damigeana cu vin. Capitolul VI

Petea afectă că nu făcusem decît să-i stric cravata și cu cea mai mare naturalețe se duse la locul lui, cu aerul că un lucru foarte vesel se petrecuse: „…dom’ profesor, zise el, bagă de seamă și nu fii antisovietic (și clătină din cap îngrijorat pentru mine), noi sîntem în măsură să-ți spunem că…” „Ce ești tu în măsură să-i spui? îl întrerupse Tasia. Ia taci din gură! Și tu, Matilda, de ce îl îndemni! Nu oricine are chef de pupături, ți-e bărbat, vă cunoașteți de doi ani, nu știi ce fire are bărbatu-tău?” „Dar a vrut să ciocnească, se apără și îl apără Matilda cu o voce patetică, am văzut eu că e cam posomorît și Petea a vrut să-l facă să se simtă bine!” „Mai bine l-ai fi făcut tu!” „Dar Victor nu e un copil”, reluă Matilda cu un glas care sugera contrariul, că adică reacția mea a fost copilărească. Înțelesei însă că Tasia și desigur și ceilalți băgaseră de seamă felul cum mă primise Matilda printre ai săi și că desigur asta era pricina lipsei mele de chef de a mă pupa cu oricare dintre ei. Nu schimbase un cuvînt cu mine și mă hotărîi să nu schimb nici eu, iar acasă să mă prefac că toate acestea sînt atît de firești încît mi-au lăsat o excelentă impresie, rămînînd în sinea mea la hotărîrea de a nu-i mai vedea pe nici unul niciodată.

„În orice caz, își dezveli atunci dinții unul din zbanghii, Petea era s-o încaseze, noroc că nu s-a gîndit să ridice mîna… Profesorul nu pare să fie filozof, deși predă filozofia! o spun în sensul bun! Hai noroc, dom’ profesor! ridică el paharul. Sper că nu mi-o luați în nume de rău! Ne cerem scuze; Matilda, sau Tasia că e gazdă, ar fi trebuit să facă prezentările. Eu sînt Vasile Lemnaru, cel mai în vîrstă dintre Lemnari, și sînt inginer agronom, conduc o fermă de stat (toate bunătățile de-aici, arătă el masa plină cu fripturi de curcan, sînt de la ferma mea). Petrică (aveți dreptate, ce e aia Petea, sîntem români toți, dar așa ne-a spus mama cînd eram mici, cu toate că era și ea româncă; oamenii nu prea își dau seama de semnificația unor lucruri), Petrică e contabil la (și spuse un nume lung de direcție, aperecea sau așa ceva pe lîngă Ministerul Minelor și Petrolului). Tasia, adică Nastasia, continuă el, e soția mea (Tasia, de-aici înainte, spuse el cu un humor jovial, Nastasia o să-ți spunem toți, s-a terminat cu Tasia!), de profesiune formidabilă casnică. Are o carte despre vitamine, din cînd în cînd o anunț: gata, Tasia (pardon, Nastasia), trei zile mîncăm numai vitamine! Și atunci, dă-i cu morcovi, dă-i cu gulii, dă-i cu păstîrnac, dă-i cu țelină, pînă ne umflăm de vitamine! Pe urmă gata cu vitaminele, dă-i acuma cu purcel…”

Nu știu de ce, tot clanul izbucni în rîs. E adevărat că șeful lui, acest Vasile (fiindcă, fără să arate, avea totuși aerul că el a fost și a rămas șeful clanului, și nu numai pentru că era frate cu Matilda, Artimon și Petea, ci și pentru calitățile lui intrinsece) avea, se pare, dintre ei toți, simțul humorului. Rămînea de văzut dacă acest humor depășea granițele familiei. De pildă eu nu vedeam ce era de rîs în istoria cu vitaminele neveste-sii, fiindcă, dacă era adevărat și el se supunea la acest regim alternativ între purcel și păstîrnac, era cam stupid… Îl simpatizai însă, fiindcă nu-i luase partea lui Petea și acum se ocupa de mine. „Cine a mai rămas? căută apoi el parcă în jur, și iar se rîse. A! Artimon! Artimon, fratele nostru cel mai mic, zise el, e brigadier silvic prin pădurile astea, ceilalți, adăugă cu un gest neglijent de mare șef, spre doi zbanghii mai tineri ca el și care îi stăteau în față, sînt ajutoarele mele de la fermă, ingineri și ei, ăsta e zootehnist, îl arătă el cu degetul pe unul, ăstălalt e de cîmp… Iar doamna e soția lui Petea”, sfîrși el cu un semn din cap spre o cucoană incredibil de urîtă și de bătrînă, dacă te gîndeai că roșcatul era mai mic decît Matilda, care încă nu împlinise treizeci. Urîta, coafată înalt, păr negru, figură plată și obosită, părea să aibă patruzeci. Cum putuse să se însoare cu așa ceva, el care, trebuie să recunosc, pe lîngă faptul că avea trăsături frumoase și expresive, avea în felul lui de a fi o mîndrie naturală de mascul dintr-o specie reușită, voinic fără să fie gras, cu privire insolentă și provocatoare de cuceritor? Ce dracu cucerise? Abia mulți ani mai tîrziu traiectoria vieții lui avea să explice această căsătorie inexplicabilă. De fapt nu avea vocație pentru viața de familie și crezuse că a te căsători era o glumă, puteai oricînd să te descăsătorești și se pare că, după spusele Matildei, fata asta