care avusese doi fii, căutînd un mijloc de a-i potoli spaima, cheltui jumătate din prăvălia sa pe doctorii și distracții. Sfîrși prin a-și lichida fondurile și-și duse familia să trăiască departe de mare, într-un cătun sărăcăcios de indieni pașnici, situat pe coastele munților, unde construi pentru soția lui o odaie fără ferestre, pentru ca pirații din coșmarurile ei să nu poată pătrunde înăuntru. În acest cătun retras trăia de foarte multă vreme un creol plantator de tutun, don José Arcadio Buendía, cu care străbunicul Ursulei încheiase o afacere atît de prosperă încît după puțini ani, făcură avere. După veacuri, strănepotul creolului se căsători cu strănepoata aragonezului. Iată de ce, ori de cîte ori nebuniile soțului ei o făceau să-și iasă din fire, Ursula sărea cu trei secole înapoi, și blestema ceasul în care Francis Drake atacase Riohacha. Acesta nu era decît un simplu mijloc de ușurare căci, de fapt, ei erau uniți pînă la moarte printr-o legătură mai solidă decît iubirea: o remușcare comună. Erau veri între ei. Crescuseră împreună în vechiul cătun din care strămoșii lor făcuseră, prin munca și prin regulile lor de viață, unul dintre cele mai frumoase sate ale provinciei. Deși se putea prevedea încă de la nașterea lor că vor deveni soț și soție, din ziua în care își împărtășiseră intenția de a se căsători, chiar părinții lor se străduiră să le mute gîndul de la asta. Se temeau că aceste două ramuri perfect sănătoase din două spițe secular încrucișate să nu cunoască rușinea de a zămisli iguane. Existase un precedent groaznic. O mătușă de-a Ursulei, măritată cu un unchi al lui José Arcadio Buendía, a avut un fiu care a purtat toată viața pantaloni largi, cu picioarele împreunate într-unul singur, și care a murit scurgîndu-i-se tot sîngele, după patruzeci și doi de ani de existență în cea mai pură stare de feciorie, căci se născuse și crescuse cu o coadă cartilaginoasă în formă de sfredel și cu un smoc de păr la capăt. O coadă de porc pe care pentru nimic în lume n-o lăsa să fie văzută de vreo femeie, și care-l costă viața în ziua în care un prieten măcelar se oferise să i-o taie cu o lovitură de satîr. José Arcadio Buendía, cu nepăsarea celor nouăsprezece ani ai săi, rezolvă problema printr-o simplă frază: „Puțin interesează dacă vom avea purcei, numai să vorbească”. Și astfel se căsătoriră și ospățul, cu fanfară și jocuri de artificii, ținu trei zile. De atunci ar fi putut trăi fericiți dacă mama ei n-ar fi terorizat-o pe Ursula cu tot felul de prevestiri sinistre privind progenitura, pînă cînd o convinse să se abțină de la consumarea căsătoriei. De teamă ca nu cumva soțul puternic și înflăcărat să profite de somnul ei ca s-o violeze, Ursula îmbrăca înainte de a se culca un pantalon aspru pe care mama i-l croise dintr-o pînză de corabie, întărit printr-un sistem de curele încrucișate care se încheiau în față cu ajutorul unei catarame groase de fier. Așa au trăit mai multe luni. El își păștea în timpul zilei cocoșii de luptă în timp ce ea țesea la război în tovărășia mamei ei. La căderea nopții se luptau ceasuri întregi într-o dezlănțuire de violență care părea că începuse să țină locul legăturilor amoroase, pînă cînd opinia publică ajunse să bănuiască o stare anormală în existența lor și se zvoni că, după un an de căsătorie, Ursula încă mai era fecioară, deoarece bărbatul ei ar fi impotent. José Arcadio Buendía a fost ultimul care a auzit zvonul acesta.

— Vezi, Ursula, ce povestește lumea, îi spuse el femeii sale cu un ton foarte liniștit.

— Las-o să vorbească, răspunse ea. Noi știm bine, și unul și celălalt, că nu este adevărat.

Astfel, situația rămase neschimbată timp de încă șase luni, pînă în acea duminică tragică în cursul căreia José Arcadio Buendía cîștigă o luptă de cocoși împotriva lui Prudencio Aguilar. Scos din sărite, înfuriat de spectacolul dat de cocoșul său însîngerat, bărbatul care pierduse se îndepărtă de José Buendía pentru ca toată lumea să poată auzi ce avea să-i spună:

— Felicitări! strigă el. Să vedem dacă acest cocoș o va satisface în sfîrșit pe femeia ta.

José Arcadio Buendía, cu un aer senin, își luă cocoșul.

— Mă reîntorc îndată, se adresă spectatorilor. Apoi, lui Prudencio Aguilar personal: Iar tu, fugi acasă și-ți caută o armă, căci te voi ucide.

Apoi reveni după zece minute cu temuta lance a bunicului său. La poarta țarcului pentru luptele de cocoși, unde se adunase jumătate din sat, îl aștepta Prudencio Aguilar. Acesta nu avu timp să se apere. Azvîrlită cu forța unui taur și cu neasemuita-i precizie, cu aceeași siguranță care-i înlesnise primului Aureliano Buendía să ucidă toți tigrii din regiune, lancea lui José Arcadio Buendía îi străpunse gîtlejul. În seara aceea, în timp ce mortul era privegheat, José Arcadio Buendía pătrunse în odaia sa în clipa în care soția își îmbrăca pantalonii de castitate. Îndreptîndu-și lancea asupra ei, îi porunci:

— Scoate-i!

Ursula nu se îndoi de hotărîrea bărbatului ei.

— De se va întîmpla ceva, va fi din vina ta, murmură ea.

José Arcadio Buendía înfipse lancea în solul bătătorit.

— Dacă vei naște iguane, vom crește iguane, răspunse el. Dar nu va mai muri nimeni în satul acesta din pricina ta.

A fost o noapte frumoasă de iunie, aerul era răcoros, luna strălucea; au zăbovit în dezmierdări pînă în zori, nepăsători față de vîntul care pătrundea în odaie și care aducea pînă la ei tînguielile familiei lui Prudencio Aguilar.

Afacerea s-a clasat ca fiind un duel de onoare, însă le-a rămas amîndurora remușcarea. Într-o noapte, nevenindu-i somnul, Ursula ieși în curte să bea puțină apă și-l zări pe Prudencio Aguilar lîngă ulciorul cel mare. Era livid, avînd întipărită pe chip o expresie de tristețe adîncă, și încerca să astupe cu un smoc de rogoz gaura pe care o avea în gîtlej. Nu-i stîrni teamă, ci mai degrabă milă. Ea reveni în odaie pentru a-i povesti soțului ei ceea ce văzuse, dar acesta nu-i dădu nici o atenție. „Morții nu